Nici macar ludditii, care pur si simplu innebunisera la ideea progresului si se-apucasera in 1811 sa intre in fabricile din Anglia si sa faca praf masinile de cusut (stocking frames, un fel de razboaie de tesut industriale), sa faca praf fabricile, sa-i ameninte pe proprietarii lor. Dupa cum se poate vedea si din scrisoarea adresata lui Henry of Leicester: “Mi s-a adus la cunostinta ca sinteti unul dintre acei ticalosi blestemati care simt desfatare atunci cind ii nenorocesc si saracesc pe acei sarmani si nefericiti oameni numiti Tesatori; de-acum sa se stie ca in aceasta zi am dat ordin ca sa vi se impuste trupul cu un Glont Leden”.
Ludditii si-au mai facut de cap vreo doi ani, pina cind armata a inabusit revolta. Gata cu ludditii, traiasca progresul. In 1984, Pynchon a scris un text (“E OK sa fii luddit?”) in care povesteste legenda Regelui Ludd, intemeietorul mitic al acestei descreierari fara speranta: “In 1779, intr-un sat prin apropiere de Leicestershire, un anume Ned Lud a dat buzna intr-o casa si, cuprins de «un acces de nebunie turbata», a distrus doua masini folosite la tesut ciorapi… Cind distrugatorii de masini din 1812 si-au luat numele dupa el, Ned Lud era deja absorbit de porecla mai mult sau mai putin sarcastica «Regele (sau Capitanul) Ludd», o figura misterioasa, sonora, intunecata si amuzanta: o prezenta mai-mult-decit-omeneasca, ratacind undeva in noapte prin cartierele industriale ale Angliei, captiv al unei singure fixatii comice: de fiecare data cind vede o masina de tesut industriala, o ia razna si-o face bucati-bucatele”.
Regele Ludd era prieten bun cu Lordul Byron. Dar despre asta vom coase alta data.