– Fragment –
Primul lucru pe care mi l-a spus vreodata Eglantine a fost:
— Uite, mami, un urias.
Dupa ce le-am deschis usa noilor mei chiriasi, am fost intru citva usurat ca atunci cind m-am uitat la Miranda pentru a doua oara, i-am strins mina fara sa ma farim in bucati. Avea niste ochi neobisnuiti. Erau mari, migdalati, de culoarea alunei, si usor inclinati in sus, de parca cineva din familie se tragea din Asia, insa ceea ce m-a captivat in acele prime clipe a fost privirea ei intensa. Apoi ea si-a coborit ochii catre fiica ei si a zis:
— Nu, Eggy, nu este un urias. Este un om inalt.
M-am uitat in jos, la copila, si am zis:
— Ei bine, sint aproape la fel de inalt ca un urias, dar nu-s ca aceia din basme.
M-am aplecat si i-am zimbit incurajator, dar fetita nu mi-a raspuns la fel. S-a uitat la mine fara sa clipeasca si apoi si-a ingustat ochii, de parca mi-ar fi cintarit cu mare seriozitate comentariul. Figura ei grava m-a facut si mai constient de inaltimea mea. Am un metru si nouazeci si cinci de centimetri. Inga are un metru optzeci si cinci, iar tata avea unu nouazeci pe muchie. Mama e pitica familiei: are doar un metru saptezeci si cinci. In familia Davidsen si, pe latura paterna a mamei, in familia Nodeland, toti tind sa fie slabi si foarte inalti. Combinatia genetica fusese previzibila, iar Inga si cu mine am crescut, am crescut si-am tot crescut. Induraseram la viata noastra toate poantele cu prajina si “Cum e vremea acolo sus?”, precum si presupunerea gresita ca sarim superb in inaltime. Nici macar un singur loc din vreun cinematograf, teatru, avion sau metrou, nici o toaleta publica sau chiuveta, nici o canapea sau un scaun din vreun hol sau sala de asteptare, nici o masa din vreo biblioteca din lume nu au fost vreodata construite pentru cei asemenea mie. Ani in sir am simtit ca locuiesc intr-o lume cu citeva numere prea mica, cu exceptia casei mele, unde am inaltat tabliile meselor si am construit dulapioare inalte care, vorba lui Goldilocks, sint “tocmai bune”.
In timp ce stateam la masa din bucatarie, simteam o puternica rezerva din partea Mirandei Casaubon, o detasare rece pe care inclinam sa o admir, insa care ingreuna conversatia. Ar fi putut avea orice virsta intre douazeci si cinci si treizeci si cinci de ani si era imbracata intr-un stil conservator, cu exceptia cizmelor inalte, care se incheiau cu sireturi in fata si se mulau pe conturul pulpelor. Stiam de la Laney ca avea “o slujba buna”, era designer de carti pentru o editura importanta, isi putea permite chiria si insistase sa stea in Park Slope, pentru ca fiica ei sa poata frecventa P.S. 321, scoala primara din zona. Nu exista nici un tata in peisaj. Miranda mi-a zis ca ea crescuse in Jamaica si ca plecase impreuna cu familia cind avea treisprezece ani. Accentul i se tocise, insa mai pastra ceva din muzicalitatea englezei din Caraibe. Parintii si cele trei surori ale ei locuiau acum cu totii in Brooklyn. In timp ce vorbeam, Miranda isi tinea miinile pe masa, una peste cealalta. Erau suple, cu degete lungi, si am observat ca nu erau tensionate, cum, de fapt, nu era nici restul corpului ei. Era linistita, relaxata si vigilenta.
Daca n-ar fi fost Eggy, n-as fi descoperit nimic altceva. Dupa ce ne salutaseram, ea ramasese tacuta, iar cind ne-am asezat, i-a imbratisat bratul mamei, si-a ingropat fata in umarul ei si apoi a inceput sa se joace cu spatarul scaunului. Il tinea cu o mina si se inclina cit putea de mult, dupa care se tragea iarasi la loc. Dupa acest numar de gimnastica a sarit brusc in picioare si a inceput sa danseze prin camera, cu bratele desfacute si cu buclele saten-deschis fluturindu-i. A topait pina la rafturile cu carti si a inceput sa cinte:
— Carti si carticele, carti si carticici! Cica-cica-carticica, cica-cica-carticica! Azi pot sa citesc.
M-am intors spre Miranda:
— Stie sa citeasca?
Miranda a zimbit pentru prima oara si i-am vazut dintii albi si egali, care ii ieseau foarte usor in afara. Supraocluzia m-a infiorat si am intors privirea.
— Un pic. E la gradinita si invata.
Eggy si-a dat capul pe spate, si-a departat bratele si a inceput sa se invirta pe loc.
— O cam iei razna, i-a zis Miranda. Linisteste-te.
— Imi place s-o iau razna!
Ne-a zimbit, iar gura ei larga a parut sa-i ocupe intreaga parte de jos a chipului micut, facind-o pentru o clipa sa arate ca un spiridus.
— Vorbesc serios, a zis Miranda.
Fetita s-a uitat la mama ei, apoi s-a rotit iarasi, dar mai lent. Dupa o bataie rebela si rapida din picior, si-a scuturat buclele si a topait spre mine, aruncindu-i mamei sale o privire cam inciudata. S-a tras mai aproape de mine si a zis pe un ton conspirativ:
— Vrei sa auzi ceva ce-i secret?
M-am uitat la Miranda.
— Poate ca domnul Davidsen nu vrea sa auda asa ceva, a zis Miranda.
— Erik, am zis eu.
Miranda mi-a aruncat o privire, dar n-a zis nimic.
— M-as bucura sa-mi spui, daca mama ta n-are nimic impotriva, am zis, facind un compromis.
Eggy si-a privit fioroasa mama. Miranda a oftat si a incuviintat din cap, iar apoi am simtit mina copilei pe cap, caci imi tragea urechea spre gura ei. Cu o soapta puternica si entuziasta, pe care am simtit-o ca pe o izbucnire vintoasa in timpan, mi-a zis:
— Tati meu a fost intr-o cutie mare si-acolo s-a facut foarte lipicios si umed, asa ca a dis… (a facut o pauza)… parut. Fiindca e vrajit.
Nu stiam sigur daca Eggy chiar credea cu adevarat ca mama ei nu-i aude vorbele, dar am vazut-o pe Miranda strimbindu-se o clipa si plecindu-si pleoapele. M-am intors spre Eggy si am zis:
— N-o sa spun nimanui. Promit.
Tinara Eglantine mi-a zimbit ca si cind ar fi flirtat.
— Trebuie sa juri pe rosu si sa zici ca sa mor eu.
— Jur pe rosu, sa mor eu.
Asta a parut sa o incinte. Mi-a zimbit, a inchis ochii, iar apoi a inspirat zgomotos pe nari, de parca tocmai am fi schimbat mirosuri, nu cuvinte.
Cind m-am intors spre Miranda, am vazut ca ma privea cu o figura perspicace, de parca ar fi vazut prin mine pina in strafund. Am o slabiciune pentru femeile istete, asa ca i-am zimbit. Mi-a zimbit si ea, dar apoi s-a ridicat, punind pur si simplu capat interviului. Gestul ei brusc mi-a stirnit dorinta subita de a-i afla povestea, de a sti totul despre aceasta femeie, despre fetita ei de cinci ani si despre misteriosul tata, pe care fiica ei il pusese intr-o cutie.
Inainte sa iasa pe usa, am zis:
— Va rog sa imi spuneti daca aveti nevoie de ceva sau daca pot sa fac ceva inainte de-a va muta aici.
Le-am privit cum coborau scarile, m-am intors pe coridor si m-am auzit zicind “Sint atit de singur”. M-a zguduit, fiindca aceasta propozitie devenise un tic verbal involuntar. Rareori imi dadeam seama ca o spuneam sau poate ca nici nu intelegeam ca rosteam cuvintele cu voce tare. Incepusem sa lansez aceasta incantatie nedorita inca de cind eram casatorit, balmajind-o inainte de culcare, in baie, sau chiar si la bacanie, dar in ultimul an fenomenul se agravase. Tatal meu facea la fel cu numele mamei mele. Cind statea singur intr-un fotoliu, inainte sa atipeasca, si mai apoi, in camera lui de la azil, rostea Marit iarasi si iarasi. Uneori o facea si cind ea era suficient de aproape ca sa-l auda. Cind ea ii raspundea la chemare, el parea sa nu isi dea seama ca vorbise. Asta e stranietatea limbajului: trece de hotarele trupului, este in acelasi timp si inauntru, si afara, iar uneori se intimpla sa nu observam ca a trecut pragul.
Ca vaduva si barbat divortat, Inga si cu mine descoperiseram terenul comun pe care ni-l oferea singuratatea reciproca. Dupa ce m-a parasit Genie, am descoperit ca cele mai multe cine, petreceri si evenimente la care mergeam erau legate mai degraba de ea decit de mine. Colegii mei de la clinica Payne Whitney, unde lucram pe atunci, si colegii mei psihanalisti o plictisisera. Si Inga pierduse prieteni, oameni care fusesera atrasi de stralucirea faimosului ei sot si o acceptasera pe ea ca accesoriu al farmecului lui, dar care apoi, dupa ce Max a murit, disparusera. Printre ei erau multi de care ei nu-i prea pasase de la bun inceput, dar erau si altii, a caror disparitie grabita a indurerat-o profund. Cu toate acestea, nu s-a tinut de capul nici unuia dintre ei.
Inga si Max s-au cunoscut cind ea facea studii postuniversitare de filosofie la Columbia. El a tinut o lectura la universitate, iar sora mea a stat in primul rind. Inga era o frumusete blonda de douazeci si cinci de ani, sclipitoare, feroce si constienta de puterea ei de seductie. Tinea in poala cel de-al cincilea roman al lui Max Blaustein si asculta atenta fiecare cuvint din lectura lui. Cind a terminat, ea i-a pus o intrebare lunga si complicata despre structurile lui narative, la care el s-a straduit sa raspunda cit mai bine, iar apoi, cind ea i-a pus cartea pe masa, pentru autograf, el i-a scris pe pagina de titlu “Ma predau. Nu pleca”. In 1981, Max avea patruzeci si sapte de ani si fusese casatorit de doua ori. Nu avea doar o reputatie de scriitor important, ci mai era cunoscut si ca extravagant seducator al tinerelor si chefliu dezlantuit, care bea prea mult, fuma prea mult si era, una peste alta, prea mult – iar Inga o stia. Nu a plecat. A stat. A stat pina ce el a murit de cancer la stomac – in 1998, cind avea saizeci si patru de ani.
La doar o luna dupa ce si-a sustinut disertatia despre sau/ori a lui Kierkegaard, Inga era insarcinata. Desi Max nu avea copii din casniciile precedente si se declarase “non-parinte”, a devenit un tata aproape comic de entuziast. O legana pe Sonia si ii cinta cu vocea lui ragusita si complet falsa. I-a inregistrat primele gingureli, a fotografiat-o si a filmat-o in fiecare etapa a cresterii, a invatat-o sa joace baseball, a participat cu fidelitate la sedintele ei de la scoala, la recitaluri si la jocuri si s-a falit cu nerusinare cu poeziile ei, pretinzind ca sint nestematele verbale ale “copilei-minune”. Cu toate astea, Inga facea majoritatea treburilor zilnice, ea se ingrijea s-o hraneasca, s-o alinte, s-o imbrace si, de cele mai multe ori, tot ea ii citea inainte de culcare. Intre mama si fiica am observat o legatura ce-mi amintea de conexiunea dintre Inga si mama noastra, o apropiere trupeasca inexprimabila prin cuvinte, pe care eu o numesc intrepatrundere. Am vazut numeroase versiuni ale relatiei parinte-copil la pacientii mei, oameni suferind din cauza complicatiilor unei povesti pe care nu sint in stare sa o istoriseasca. Moartea lui Max a distrus-o pe Inga si, desigur, si pe Sonia. Nepoata mea avea doisprezece ani, o virsta fragila, o virsta a revolutiilor interne si externe, si pentru o vreme ea s-a retras in rigorile ordinii compulsive. In vreme ce sora mea se topea, se tira si lacrima, Sonia facea curat, aranja, ordona si studia pina noaptea tirziu. Asemenea etichetelor si dosarelor tatalui meu, puloverele perfect impaturite ale Soniei, aranjate dupa culoare, carnetele ei cu note foarte bune si, uneori, raspunsul ei firav la durerea mamei ei erau stilpi de sustinere intr-o arhitectura a nevoii, structuri construite pentru a para uritele adevaruri ale haosului, mortii si decaderii.
Catre final, Max era emaciat. Cind statea in patul de spital, de-acum inconstient, capul lui arata ca un craniu acoperit de un puf fin si gri, iar bratul, inert, scos deasupra cearsafului, te ducea cu gindul la o ramurica. Morfina il purtase deja intr-un crepuscul rezervat muribunzilor. Dupa durerile chinuitoare prin care trecuse, ma simteam resemnat. Inca ma mai bintuie imaginea Ingai ridicind perfuzia si strecurindu-se linga el. Isi lipea trupul de trupul lui si isi punea capul pe umarul lui. “Of, dragul meu, dragul meu, dragul meu drag!” repeta ea. A trebuit sa ma intorc cu spatele si sa ies pe hol, unde m-am lasat in voia lacrimilor, ce-mi curgeau cum nu o mai facusera de multa vreme.
Abia dupa moartea lui Max am devenit cu adevarat unchiul Erik, omul bun la toate, sfatuitor la lucrarile stiintifice, spalator agil de vase si consultant general pentru Inga si Sonia in problemele lor, mari si mici. O dadusem in bara ca sot, dar aveam succes ca unchi. Inga avea nevoie sa vorbeasca despre Max, sa imi povesteasca despre ferocele ratii zilnice de scris, care il lasau moale si secatuit, despre strinsa lui legatura nocturna cu o sticla de whiskey, cu tigarile Camel si filmele vechi de la televizor, despre starile lui de irascibilitate, urmate de regrete si declaratii de dragoste. Dar avea nevoie sa vorbeasca si despre cancer. Imi povestea iar si iar despre dimineata in care el a vomat si-a tot vomat, iar apoi, palid si tremurind, a chemat-o. “Toaleta era plina de singe. Colacul era tot improscat, rosu, iar closetul era plin: singe si iar singe. Stia ca va muri, Erik. Am sperat si-am tot sperat. Dar mai apoi el mi-a zis ca atunci cind a vazut ce iesise din el, a inteles si si-a zis: «Am facut o gramada de treaba. Acum pot sa plec».”
Intotdeauna mi se paruse ca mariajul lor fusese unul pasional, dar nu comod. Cei doi fusesera dependenti unul de altul – un cuplu inchis intr-o lunga poveste de iubire ce nu a stagnat niciodata, ci s-a involburat si a fiert pina ce, in cele din urma, s-a stins. “Existau doi Max”, ii placea Ingai sa spuna, “Max al meu si cel oficial – un bun literar de uz public: domnul Geniu”. Scriitorii pot fi de mai multe feluri, dar Max Blaustein reprezenta un soi de notiune culturala idealizata a romancierului sic. Era aratos, dar nu in sensul comun. Avea trasaturi delicate, uscate, un cap cu par des, care albise devreme si uniform, si ochelari cu rama de sirma, despre care Inga credea ca il faceau sa arate ca un nihilist rus. Max Blaustein cel oficial, autorul a cincisprezece romane, patru scenarii si o carte de eseuri, stirnise in rindul cititorilor lui fidelitate, fanatism si, din cind in cind, deplina isterie. La o lectura tinuta in Londra, in 1995, autorul aproape c-a fost calcat in picioare de o multime dezlantuita, ce navalise ca sa ajunga cit mai aproape de idolul ei. Slujba de inmormintare a adunat sute de fani inlacrimati, oameni care, in ciuda tristetii lor evidente, se imbulzeau si se impingeau unul pe altul la intrarea in sala. “Stirnea un soi de adoratie”, zicea Inga, “care uneori se invecina cu boala. Parea mereu uluit de asta, dar eu consider ca povestile lui zgindareau o anumita bezna din oameni. Nu-s sigura ca exista vreun om care ar putea sau ar fi putut explica asta – iar Max cel mai putin dintre toti –, dar uneori ma inspaiminta… ceea ce era in el”. Mi-am amintit aceste cuvinte fiindca atunci cind Inga mi le-a spus, vocea i s-a frint, iar eu am simtit ca ascundeau mult mai multe. Mai tirziu mi-am dorit sa o fi intrebat ce voise sa spuna, dar pe moment ceva ma oprise. Stiu ca ceea ce aleg sa numesc retinere sau respect poate fi o forma de teama, o lipsa a disponibilitatii de a asculta ce urmeaza.
AUTOAREA
Siri Hustvedt (n. 1955, Northfield, Minnesota) a studiat la Columbia University din New York, unde si-a sustinut si doctoratul in literatura engleza in anul 1986.
In 1982, Siri Hustvedt se casatoreste cu prozatorul american Paul Auster. In acelasi an, publica volumul de poeme Reading to You, iar apoi incepe sa scrie proza. Doua dintre povestirile sale au fost incluse in antologiile anuale Best American Short Stories din 1990 si 1991. Ulterior i-au aparut romanele The Blindfold (1992), The Enchantment of Lily Dahl (1996), What I Loved (2003), The Sorrows of an American (2008; Tristetile unui american, Editura Polirom, 2013) si The Summer Without Men (2011; O vara fara barbati, Editura Polirom, 2012), care a fost nominalizat la premiul Femina in Franta. Pe linga scrierile de fictiune, prozatoarea americana a mai publicat si citeva carti de eseuri. Volumele sale au fost traduse in peste treizeci de limbi.
CARTEA
Psihiatrul newyorkez Erik Davidsen si sora sa, Inga, descopera printre hirtiile tatalui lor, mort de curind, urmele unui secret nedeslusit din copilaria parintelui adorat. Un alt secret, ce pare a fi unul rusinos, ascunde si trecutul sotului decedat al Ingai, marele scriitor Max Blaustein. Intre timp, intr-un apartament pe care Erik il inchiriaza se muta Miranda (o femeie de origine jamaicana) impreuna cu fiica ei, iar in scurt timp tinara stirneste curiozitatea si imaginatia erotica a psihiatrului. Pe masura ce evolueaza, povestile celor trei ajung sa se impleteasca si sa dezvaluie fragmente dintr-un trecut uneori sumbru, alteori surprinzator si pasionant, ce contureaza o felie de viata americana contemporana, traita sub spectrul evenimentelor din 11 septembrie 2001.