Barem, cu o seara inainte, ai vrut sa te uiti “la ceva” la televizor, dupa ce te-ai saturat de cretuleste, gherghe, diaconesti si maruti, dar ai sfirsit consolindu-te cu un film sau cu un serial vechi, revazut a cinspea oara. Asa ajungi, plin de viata si cu pieptul inaintea-ti, sa infrunti o noua saptamina.
Sentimentul asta de “luni dimineata” te ineaca, in fapt, de fiecare data cind deschizi televizorul. Daca pofta de munca vine fara sa-ti dai seama, greata televizuala te insoteste, ca un inger pazitor ce-ti da ghionturi in stomac, pe tot parcursul celor sapte zile “de dupa”. Cind scrii saptaminal o cronica media, greata asta ti se intrupeaza in cea mai hida muza: la un moment dat, te saturi definitiv si irevocabil sa mai consemnezi caraghioslicurile produse in audiovizualul romanesc; astea, in fapt, ar trebui date, precum la Euronews pe timpuri, de la cap la coada, fara nici un fel de comentariu; momentele cancerigene din presa romaneasca sint, prin ele insele, fapte care nici macar nu mai merita a fi consemnate si interpretate undeva.
Si, totusi, ce faci atunci cind ai chef sa te uiti la televizor si nu ai aproape nici o portita de scapare din zeama in care se scalda canalele romanesti? Ce faci cind constati ca pe Discovery sau pe Comedy Central sau pe alte canale faine din strainatate vezi aceleasi lucruri, in re-re-reluare? Ei bine, trebuie sa ai si putintica bafta.
Luni dimineata am intrat in birou si i-am vazut pe doi dintre colegii mei, la fel de sastisiti ca si mine de cele consemnate mai sus, discutind cu pasiune despre o emisiune TV. Ambii sint consumatori constanti de media, unul chiar a lucrat in presa tiparita si colaboreaza si in prezent cu o sumedenie de publicatii. M-am uitat la ei uluit, de parca dadusem buzna in incapere si il gasisem acolo pe Hristos cu telecomanda in mina, cautind febril Trinitas TV. Naivul de mine a crezut, pentru moment, ca se petrecuse, pe undeva pe planeta noastra vesela, vreun eveniment ce le-a luat ostatica atentia. O pauza necesara de doua rinduri (mie mi-au trebuit vreo doua minute ca sa-mi revin din uluiala).
…
…
Cei doi colegi vorbeau despre o emisiune de pe Animal Planet. Una care prezinta cazuri de mite nebune sau, ca sa fiu pussycorrect: feline domestice cu deficiente de comportament. Recunosc ca, desi evadez constant in zona animalelor televizate (cele cu blana, nu cele cu blanuri, cele cu gheare, nu cele cu unghii), nu auzisem de emisiunea asta. Vazind, ulterior, “My Cat from Hell” (tradus, la noi, “Pisici infernale”), mi-am dat seama ca descoperisem un zacamint de oxigen – atit de necesar creierului! – neexploatat.
Asadar, permiteti-i cronicarului de serviciu sa v-o recomande, cu toata caldura. Si mai dati-i voie sa le dea si colegilor lui atit de pasionati de mite bipolare o recomandare: pe MGM, de vreo trei ori pe saptamina, se re-televizeaza un exceptional talk-show americanesc, numit “Inside the Actors Studio”. O face un domn care, in toamna viitoare, va implini 87 de ani. Despre el, promit sa scriu mai multe saptamina viitoare.