– Fragment –
29
Trebuia sa scape de cutia de Maraton, care ii umfla buzunarul din spate al pantalonilor. „Ai auzit, None? Libienii l-au halit pe ambasadorul Americii!“ In Fiatul de serviciu se lasase linistea. Alexandra, intoarsa pe jumatate spre el, astepta sa-i raspunda, in timp ce cutia patratoasa ii ardea muschii fesieri. Nu pentru ca ar fi fost un obiect dur, ci pentru ca il presa mai mult moral. Cum nu era la curent, nu raspunse. „Te-ai duce, None, in Libia?“, continua Alexandra. „Iti dai seama ce-ar face cu tine daca l-au omorit ei pe ambasador!… Adica daca te-ai duce sa filmezi, de exemplu…“
None invatase de-a lungul timpului ca, pe oriunde te-ai duce, lucrurile nu sint cu mult diferite fata de cele de acasa, dar ca peste tot exista si-un capitol de surprize. „In urma cu doi ani am fost in Sicilia“, incepu None sa povesteasca. Pe atunci lucra la o emisiune TV de calatorii europene. Realizatoarea era o babeta care cunostea tot felul de romani din diaspora si faceau impreuna reportaje despre orasele si locuri complet necunoscute in Romania. Din excursia in Catania nu-si aminteste multe, dar ori de cite ori se gindeste la Sicilia ii apare in minte o dimineata de vara cu un cer albit de caldura. Statea intr-o statie de autobuz si se holba la un controlor de trafic, care carabanea la greu o granita cu piine. Rupea cite o felioara si-o mozolea in zapada din cutia de plastic. Sicilianul nu avea mai mult de 35 de ani, cu toate ca peste fata cam necajita parea sa fi trecut mai multa vreme. None n-a indraznit sa puna camera pe el, dar a ramas mult timp cu ochii fixati pe tenul lui tuciuriu. La un moment dat, cineva a inceput sa strige din toti rarunchii: „Nino, Nino!“. Era un tip maruntel si mult mai terfelit, care striga de pe cealalta parte a strazii catre mincatorul de granita. Nu doar ca era foarte agitat, dar in strigatul lui persista o precipitare maxima, ca si cum s-ar fi produs in curind sfirsitul lumii, iar piticul ala n-ar mai fi apucat sa-i transmita lui Nino cel mai important mesaj al vietii lui. Mai mult, numele lui Nino era strigat aproape cu patima. De fapt, nu striga pur si simplu, ci cinta vocala din mijloc, in aceeasi masura cu regret si cu maxima euforie. Peste capetele celorlalti sicilieni, pe deasupra autobuzelor si pe linga urechile lui None, glasul omului suna ca si cum ar fi spus „oh! Doamne, in sfirsit te-am gasit, ce m-as fi facut fara tine pe ziua de azi – Ni-no, Ni-no Ni-no!“. Apoi, in sfirsit, maruntelul a trecut strada. Nino s-a intrerupt din mincat, iar piticul l-a pupat pe amindoi obrajii. Atit. Apoi a intors spatele si s-a carat exact cum venise, lasindu-l pe Nino sa-si termine granita sub cerul de vara. La cit se agitase, te-ai fi asteptat sa aiba o treaba mai serioasa. Insa omuletul vruse doar sa se pupe cu Nino, care oricum parea destul de obisnuit cu astfel de chestii.
Bineinteles, None nu povesti despre sarutul sicilian. Vruse sa spuna ca nici in tara mafiotilor nu-l impuscasera, dar cum intre timp pierduse firul, nu spuse decit: „in Sicilia m-am descurcat destul de bine“.
„Bravo!“, se indigna Alexandra. „Pai, ce? Aici vorbim despre Sicilia! Du-te tu la arabeti si-o sa vezi pe dracu’!“
Fiatul vira la dreapta, iar None se apropie de sofer si spuse aproape in soapta: „pe mine lasa-ma aici!“. „Ia te uita! Ce treaba ai tu pe-aici?“, se interesa Alexandra, apoi, cind ochii li se intilnira, il intreba aproape compatimitor: „si cu ce-o sa te-ntorci de-aici? Cu taxiul?“.
None astepta ca masina sa se piarda pe sosea si o lua la pas printre vilele de curind ridicate. Mergea incet, examinind fara graba cutia de Maraton. Inauntru erau patru capsule, captive in teaca de plastic. Rupse si marunti cutia de carton, apoi scoase o caseta si-o strecura in buzunarul tricoului. In spatele lui fluturara bucatelele de carton, pe care nimeni nu va sti cine le produsese. Siguranta de-o clipa i se spulbera sub primul gind transformat la repezeala intr-un adevarat film, in care el era protagonistul, prins de Politie dupa amprentele lasate pe fosta cutie de Maraton. Se uita peste umar, insa hirtiile abia de se mai vedeau, risipite in iarba care asalta mica alee. O pagina de ziar se mulase pe o sticla de plastic. Citi mecanic cuvintele negre: Antonescu si Ponta vor sa puna Justitiei un ochi de sticla. In ziarul ala precis fusese impachetat ceva, poate o cutie de Maraton. None se inveseli, hotarit sa pastreze cele trei capsule ramase. Apoi isi pipai pieptul tricoului, simtind sub degete cea de-a patra pastila. O s-o inghita doar daca va fi necesar.
Cum dadu cu ochii de Li Zeta, stiu ca nu avea nevoie de nici un Maraton.
30
Inca de dimineata hotarise sa-l sune pe None, care nu mai daduse nici un semn de simbata, cind vorbisera trei minute. Li Zeta cauta in telefon si citi din nou durata convorbirii: 2.34 minute. Nici macar trei. Era undeva, intr-o gara de metrou sau intr-un supermarket, caci se auzeau ecourile ample ale unor difuzoare si o frematare calda, de oameni grabiti. „Ce faci? Am vazut ca m-ai sunat“, a zis el, si-apoi a lasat-o sa-l intrebe daca nu cumva este liber. Bineinteles, nu era. „Sint prins cu ceva in weekendul asta!“ In vocea curatata de difuzorul performant al Samsungului ramasese, asa cum ramin pe peretii sticlelor de bere, o mizga aproape confundabila cu silicatul straveziu, un reziduu al adevaratului refuz. Cind un om minte, oricit de artist ar fi, in tonalitatea sunetelor se strecoara ceva inautentic, un artificiu topit mai ales in faldurile curate ale vocalei e. Daca celelalte sunete sint mai putin ofensate de gunoaiele adunate in mers, e-ul are o sensibilitate totala. „Sint prins cu ceva“, a spus None, iar ceva a sunat ca o tinichea sparta. E-ul cazuse pe spate, impingindu-si partenerul drept in fosele nazale. In urechea Li Zetei, ceva-ul pe care il avea de facut None in acel weekend era un balon inventat ad-hoc, o bula asezata la iuteala peste adevaratele activitati ale unui barbat cu burta. Ce poate sa faca un tip ca el intr-un weekend intreg? Sprincenele ii cazura cu dezolare, iar cintareata avu viziunea sumbra a unui nene care isi tine copilul de mina in timp ce vorbeste cu amanta la telefon. Si-l imagina giugiulindu-si progenitura, descaltindu-se in holul apartamentului, dormind in tricoul verde, purtat, in prealabil, alte saisprezece ore. Dupa mirosul ascuns in cel mai prost parfum, cumparat probabil la promotie, dintr-un supermarket, None isi facea un singur dus, dimineata, lasind sa curga apa peste el, fara sa se oboseasca prea mult cu sapunitul. Si toate activitatile astea umflau acum fata aroganta a lui ceva, repetat pe benzile memoriei sonore, fara intrerupere, scos din zonele scorburoase ale nasului, acoperit de muschi, incalzit de suflul cuiva care avea exercitiul minciunii. None era un barbat mediocru si insurat. Tatic. Detestabil mascul cu pui. Nici macar ochii coplesiti de umbrele unor invizibili palmieri nu puteau sa rascumpere acest defect. Era un barbat cu preocupari casnice, cu portbagajul plin de baxuri de apa plata, probabil Bucovina. Asezat confortabil intr-o vizuina, un apartament standard, cu bucatarie de doi metri si balcon tapetat cu etajere. El si-o nevasta cu haine largi. Gindul ca mai era si imperecheat i se aseza in virful labil al piramidei care aduna toate nemultumirile legate de None. In mod logic, nu avea de ce sa se mai vada cu acest barbat, al carui singur merit era ca-si pusese gura intre picioarele ei.
Li Zeta si-a strins telefonul intre degete si a privit peste cimpul care se intindea in fata ferestrei. Tulpinile pirlite ale citorva balarii zgiriau cerul odihnit al lunii august.
Degetele tatonara mai intii suprafata telefonului, apoi virful aratatorului apasa pe numele lui None, iar in bezna undelor, care se rasuceau din Tunari pina in celalalt telefon, dorinta Li Zetei facu exact cinci secunde.
Restul zilei aproape ca n-a mai contat, pina in acest moment in care el aparu, in sfirsit, in pragul livingului. Din parul scurt, pe timplele umflate de vene, se scurgea un fir de transpiratie, iar aburii calzi, desprinsi din toata suferinta pielii lui, ajunsera, cu lene, pina in narile Li Zetei, facind-o sa uite pe loc cit de mult il detestase.
Uniforma
Fraza despre aminarea scolii fu cea mai vesela chestie pe care o anunta premierul. Un pamatuf pudros ii trecu peste obraz, iar cameramanul rasuci obiectivul spre el.
Cind termina fraza, aproape ca isi pipai telefonul fara sa se gindeasca. O buna dispozitie evidenta ii lumina lentilele ochelarilor. Pe ecranul telefonului se vedea un mesaj de la Mamica la doua albastrele. In mod inexplicabil, prim-ministrul se simtea atras de cuvintele acestei babe de pe Facebook. Nu pentru ca i-ar fi scris lucruri iesite din comun, ci pentru ca intre ei exista un punct obscur in care se intilneau.
De data aceasta, Mamica ii trimitea doar un link, care ducea pe pagina ei cu albastrele. Textul postat suna asa:
Bunica mea era o femeie eleganta si decenta si tinea sa ma imbrac in chestii croite corect si calcate meserias, care ma faceau sa ma simt atit de penibil, incit nici nu reuseam sa mai vorbesc. Mai ales la scoala, unde, se stie ca, daca nu dai cu gura, esti ca si mort. Odata, la o ora de franceza, chiar mi-aduc aminte ca aveam bluza aia de uniforma, albastra, apretata si incheiata pina in git, care-mi reteza toate ideile. Parleam despre Ioana d’Arc, iar eu devenisem, fara explicatie, cea mai proasta persoana din clasa. Ceea ce nici nu e greu de inteles: cum sa vorbesti despre o femeie cu sabie, cind tu esti impachetata de altii? Dupa vreun sfert de ora, vazind cum imi mureau toate asteptarile, m-am ridicat si-am tisnit pe usa. Singurul loc de refugiu era, desigur, closetul, din care se ridicau aburi de clor si de urina. In primul rind mi-am decupat gulerul de la bluza, cu o mica unghiera chinezeasca. Apoi am descusut buzunarele sarafanului bleumarin, lasindu-le sa atirne intr-o parte, ca urechile unui ciine. Cu toate ca nu facusem cine stie ce, ma simteam cu mult mai bine si va dau cuvintul meu de onoare ca, reintrind in clasa, m-am desteptat pe loc. Uniforma te omoara cu zile!
Urmau exact treizeci si patru de comentarii pro si contra uniforma. Pe premier nu-l deranjasera niciodata hainele de scoala, dar nici n-ar fi sustinut necesitatea uniformei in mod categoric. Mai ales ca si el avea in biografie un astfel de episod, in care isi modificase un tricou. Oamenii ar trebui lasati sa se-mbrace cum se simt bine. Numai vanitatile unor parinti sau ale unor profi mentin uniformele marilor colegii. Totusi, chestia asta nu da bine in gura unui politician.
Ceva mai jos, pe pagina Mamicii, fusese o discutie despre ultima editie a TVR Cultural, pentru care tot el era facut vinovat. Vreo suta de insi apasasera tasta ca sa sustina canalul ala, cu toate ca nici jumate din ei nu se uitau la emisiunile lui. Si de ce s-ar fi uitat? Arata exact ca un pusti in uniforma, in spatele caruia doi intelectuali autodidacti reguleaza o capra.
31
In curtea Scolii nr. 3, peste capetele multimii se auzeau din cind in cind zbirniiturile unui microfon aflat in plin proces de instalare. None isi aminti ca prima lui zi de scoala se petrecuse tot in curtea asta, dar fara microfon. Stateau toti patru cu ochii in jur, ca sa prinda atmosfera. None o tinea pe Carina de mina ca si cum s-ar fi temut sa n-o piarda, iar in celalalt umar al ei pareau infipte femeile – Flori cu pantofi inalti, cum arareori se incalta, si Geta, aninata de bratul ei, fireste, incruntata, caci toti patru cautau cu ochii prin curte evenimente si mai ales fete demne de cercetat.
Pe Carina uniforma rosie, a clasei ei, o facea sa arate si mai osoasa. Din buzunarul micului sacou iesea de-un deget telefonul nou-nout, personalizat cu un fluturas de staniol. In mijlocul multimii, ei patru pareau singurii spectatori. Toti ceilalti se agitau, vorbeau sau gesticulau sub cerul fara soare, in timp ce lor le incremenisera toti muschii.
Chiar cind directoarea le ura bun venit, la poarta se auzi o rumoare si toate capetele se intoarsera ca la comanda. Mai intii aparu profilul unei camere video, apoi citeva microfoane anuntara ca era un eveniment televizat. Un brat ca ciocolata, pe jumatate iesit dintr-o mineca de camasa, trecu prin fata unui cameraman, apoi se auzi o voce ragusita care cerea sa i se faca loc. Intre capetele agitate ale reporterilor se zari, in sfirsit, fata manelistului recitator. Era ceva mai tepos decit in casa lui confortabila, iar lui None i se paru chiar mai odihnit. Tinea de mina un pusti, in aceeasi uniforma rosie ca si a Carinei. „Vasazica, iata-ne colegi cu manelistul“, sopti None, iar Flori completa, proptindu-si palma asudata pe crestetul Carinei: „lasa, ca e bine!“. Geta se strinse mai aproape de grup, emotionata de gindul ca facea parte din cea mai buna lume. „Bine ca am trecut pe la coafor, ca sa nu-i fie fetei rusine cu mine!“ Evident, toata familia stia ca se sculase cu noaptea in cap ca sa se vopseasca si sa se tunda. Tot ea cumparase si buchetul de crizanteme, pe care Flori il tinea intr-o mina, ca pe-o bita de baseball.
In timp ce manelistii isi facura loc in fata lor, Carina il trase pe None de mineca, semn ca voia sa-i spuna ceva la ureche, iar el se apleca pina aproape de botisorul pecetluit de buzele intinse ca un fermoar. Golanul ala arogant, care era tatal biologic al Carinei, avea o gura mare. None trecu in revista citeva fete de actori, incercind sa-si imagineze gura tatalui necunoscut, in timp ce Carina ii ceru sa priveasca in stinga lor. „Uite, tati, o vezi pe femeia aia imbracata in roz?“ Femeia nu arata rau. „Ce e cu ea?“ „Baiatul ala de linga e Cristi Noureanu“, sopti Carina cu glas conspirativ. Pustiul nu era imbracat cu uniforma ca a Carinei, ceea ce, desigur, pentru None nu constituia un mister. Avea o fata obraznica, de omulet infipt. Bine ca nu sint in aceeasi clasa, se bucura el, apoi intreba mai mult ca sa schimbe vorba: „si aia in roz e ma-sa?“. „Nu! Cum sa fie? Tu nu vezi cum arata?! E bona!“ None ar fi vrut sa stie ce defect avea femeia de nu putea sa semene cu o mama, dar nu mai apuca sa puna intrebarea, pentru ca fetita descoperise catastrofa: „nu inteleg de ce n-are uniforma ca a mea!“. In ochii ei, umbriti de-o mica suspiciune, None incerca sa gaseasca ochii maturi ai barbatului care o concepuse. Poate ca semana cu Belmondo: gura mare, ochi adormiti. Sau cu Andi Vasluianu. Sau poate ca era in genul lui Rufus Sewell, ale carui trasaturi se stersesera in blondul spalacit al unei femei banale.
Intre timp, copiii incepusera sa se grupeze in functie de uniforme, iar falcutele Carinei se facura ca doua globuri de Craciun. „Nu se poate, tati, ce inseamna asta? Nu vreau sa stau cu astia!“ In jurul lor se adunasera mai multe uniforme rosii, iar nu departe cotcodacea o batrinica tunsa scurt, ca un corporatist. Flori se apleca imediat si baga buchetul sub nasul Carinei: „hai, mama, du-te sa duci florile doamnei invatatoare! Haide, fii fetita cuminte, ca esti in cea mai buna clasa! Doar nu voiai sa te dau cu toti pirlitii, numai pentru ca e prostul ala acolo! Lasa lacrimile si ai incredere in mine!“.
Insa pentru Carina nici macar nu se punea problema sa asculte. Un biziit slab ii iesi pe nas, iar din fundul gitului venea cite un nu vreau, ca un suspin.
„E cea mai buna invatatoare“, se baga in vorba si Geta, „habar n-ai cita lume a trecut prin mina la femeia asta!“. Obrazul Carinei se udase de lacrimi, iar cuvintele lui None trecura razant pe linga o ureche care parea facuta numai din singe: „cum se termina festivitatea, te duc la mall!“. Promisiunea sunase cam moale, pentru ca fusese spusa fara convingere.
None urmarea, cu o curiozitate aproape profesionala, genele imbibate de lacrimi si marginile narilor care se umflau incredibil de repede. Nasul Carinei se facuse pe loc un mic butoi cu pulbere, un balonas umflat de un plamin nevazut. O clipa avu viziunea unui barbat tinar, cu bratele incolacite in jurul genunchilor. Statea rezemat de un zid, cu hainele lipite de pielea asudata si cu fata plinsa. Era batut, flamind si singur si-si plingea de mila linga zidul unei cladiri stravechi. Evident, credea ca a fost nedreptatit, ca si Carina, de altfel, iar gura lui, intinsa de la o ureche la alta, se umflase ca la alergici. None il vedea cu ochii mintii si ii simtea in acelasi timp suferinta, pe masura ce Carina il stringea cu miinile de sold, infigindu-si intermitent unghiile in bumbacul blugilor lui.
AUTOAREA
Doina Rusti este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane. Tradusa in mai multe limbi, invitata la numeroase tirguri si evenimente internationale, s-a impus in special prin romanele cu tematica diversa si constructie solida, cele mai multe aparute la Polirom.
Fantoma din moara (2008), roman amplu, despre comunismul romanesc, a fost distins cu Premiul pentru Proza al Uniunii Scriitorilor din Romania, iar Lizoanca la 11 ani (2009) a primit Premiul „Ion Creanga“ al Academiei Romane. Acesta din urma se afla in curs de ecranizare si a fost editat recent la Berlin, de Horlemann Verlag.
A mai scris Omuletul rosu (2004), un roman primit calduros de publicul italian, Zogru (2006), recompensat cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, Patru barbati plus Aurelius (2011), precum si un puzzle narativ – Camasa in carouri si alte 10 intimplari din Bucuresti (2010).
Doina Rusti traieste la Bucuresti si este profesor universitar (istoria culturii si civilizatiei universale).
CARTEA
Barbat insurat, femeie indragostita, copil adoptat, plus putina politica – intr-un roman cu final neasteptat, care se citeste pe nerasuflate.
„Un barbat de onoare nu face sex cu o femeie indragostita de el, fara ca si el sa fie indragostit de ea. Nu vorbim aici despre camionagii sau despre marinari. Un barbat care se respecta nu face asa ceva. Refuza din start o legatura care e umilitoare pentru orice femeie indragostita. Calitatea lui masculina sta tocmai in acest refuz demn. Nu poate s-o transforme in recipient pe femeia care tocmai i-a adus un omagiu.“