O tema „recurenta“ a unui serial ce mi-e „peste poate de“ drag – Seinfeld – este migratia septuagenarilor in Florida. Parintii lui Jerry se muta acolo cu economiile de-o viata. Pentru o buna bucata de timp, par a-si retrai tineretea. O fac, insa, apelind zilnic la metehnele batrinetii. De exemplu, tatal sau ajunge seful unei asociatii de locatari organizate in cel mai comunist mod cu putinta. Isi pierde functia dupa ce fiul, grijuliu si cu dor de mama si de tata, se gindeste sa le cumpere o limuzina. Unora dintre locatari li se umfla, pe romaneste, rinza, dupa ce vad masina de lux a domnului Seinfeld: drept urmare, nu aleg sa omoare capra cu suspensii a vecinului, dar vad in aceasta pretextul ideal pentru a-l acuza pe domnul sef de coruptie si pentru a-l da jos din functie. Miza mica, lupta mare!
Despre asta este vorba in textul de fata. Niste cetateni din Europa au incercat, in urma cu peste cinci decenii, sa faca un show de televiziune; unul in care sa participe reprezentanti ai tuturor tarilor unite-n cuget si-n simtiri de-aceleasi placi tectonice. Evident, cum pe atunci conceptul de televiziune comerciala era la fel de palpabil ca Internetul, fiecarei televiziuni nationale i s-a dat posibilitatea de a face o preselectie, in urma careia un reprezentant al tarii in cauza urma sa participe la „Daciada“ europeana. Pe atunci, un concurs de genul asta avea, probabil, miza comerciala si pentru artisti, si pentru tarile in cauza. Treaba asta a fost, presupun, profitabila pentru citiva ani. Dupa aceea, a aparut ceea ce astazi numim, absolut firesc, „showbiz“. De-a lungul timpului, Eurovision-ul si industria muzicala au mers pe drumuri din ce in ce mai indepartate: in timp ce viitorii „cantautori“ incercau sa devina „consacrati“, muzicienii adevarati vindeau milioane de discuri. Stiu, sint rautacios. Are, insa, si rautatea mea macar un fals argument cit se poate de „solid“: cite „campionate europene de cintat“ a cistigat Marea Britanie, care, pe de alta parte, a dezvoltat una dintre cele mai solide industrii muzicale din lume?
Unii romani dezvolta pasiuni tulburatoare pentru acest Eurovision. Intr-un fel, ele seamana cu cele pentru Dallas-ul din zorii democratiei sau cu cele pentru emisiunile de „teleeurobingo“ din urma cu peste un deceniu. Insa atunci, adoratia publicului fidel era scuzata prin simplul fapt ca productiile mentionate erau „primele din serie“. Astazi, la 20 de ani de cind ne tot eurovizionam, am devenit mai mult decit penibili. In sensul profund, pasiunea pentru Eurovision aduce aminte de pasiunea unui tinerel (biologic) pentru o baba care, da!, sigur, astazi isi pune si lanturi, se si tatueaza, dar tot baba ramine. Sau, daca vreti, aduce aminte de pasiunea unui grup de suporteri ai unei echipe de fotbal pentru o cupa europeana pe care nimeni n-o recunoaste, unde cistigatorului i se decerneaza un trofeu care nu valoreaza absolut nimic.
In rest, sint muzicieni si muzicanti buni in Romania. Ii mai ascultam si pe ei?