Problema e urmatoarea: cum sa impaci copilaria cu dictatura? De partea estica a zidului Berlinului nu au existat doar martiri, ci si o droaie de pusti care si-au trait prieteniile cele mai trainice si primele iubiri/ dezamagiri – ei au, cred, voie sa aiba si amintiri fericite din vremurile RDG-ului. Despre asta e vorba in cartea lui Brussig, Aleea Soarelui (Am kurzeren Ende der Sonnenallee) – despre tragicomedia vietii pe o strada care e impartita in jumate de zid – o parte in Est, o parte in Vest. Filmul cu acelasi nume, regizat in 1999 de Leander Haussmann, e mai mult comic decit tragic. Un pusti e impuscat aproape de zid, dar e salvat de foarte greu achizitionatul Exile on Mainstreet a Stones-ilor, pe care-l avea pe sub camasa, lipit de piept. Organizatia pentru drepturile omului Help l-a dat in judecata pe Haussmann pentru „ranirea sentimentelor victimelor zidului”. Filmul nu e, in mod clar, o capodopera, dar e simpatic sa-l vezi, pentru ca zimbesti non-stop, cu foarte mare drag pentru personajele principale, pentru pustii aia care isi scriau cu carioca pe tricoul alb „rock&pop” si care, ca sa faca misto, alergau uneori dupa bus-urile cu turisti straini, intinzind mina si strigind ca mor de foame. Tot Brussig o spune cel mai bine: „Faptul ca RDG-ul are dintr-o data atitea parti bune nu tine de RDG, ci de natura amintirii”. N-am putea fi toti oare niste oameni fericiti, cu memorie proasta si amintiri bogate? Sau poate avem la noi, in Romania, mai multa nevoie decit in Germania de memorie, si mai putina de caiete de amintiri?