Si-n lumea iubitorilor de rock situatia este la fel. Mai traiesc barbati carora nu le statea banul in buzunar nici o zi dupa ce luau salariul, fiindca arvunisera deja discuri straine pe la comerciantii semiclandestini din Regie sau din Otciko. Zac prin debarale dosare cu discografiile, componentele si ramificatiile trupelor de marcant succes, fie si one-hit wonder. Internetul a taiat unora elanul copilaresc si altora mindria de-a fi ei posesorii originalului dupa care ceilalti faceau cópie. Ce-or fi ajuns muntii de caiete dictando, cartonate, in care amicii mei, S.D. si T.O., completau constiinciosi, ca la manastirea Melk sau ca la Biblioteca Congresului, ce scrie pe Fata A, pe Fata B, pe camasa interioara si pe supracoperta oricarui disc picat la pick-up-ul lor? Daca unii dintre acesti pasionati s-au adaptat vremurilor, fiind azi copiii batrini ai rockului vesnic tinar, altii au abandonat definitiv, odata cu debarasarea de „arhivele“ devenite inutile. Sa le consemnez deocamdata, aici, (pe)trecerea…
Fiindca discurile originale sau de provenienta exotica erau rare, am trait zile glorioase cu benzi de magnetofon, inregistrate mono, apoi – adevarat lux! – stereo, pe viteza de 4, 9 sau 19 ips. Am trecut si prin faza, mai slaba calitativ, a casetelor cu banda normala, crom sau metal. In ciuda frecventelor intreruperi de curent – sau poate tocmai de-aia! –, magnetofonul mergea continuu in acei ani stupizi. Ce febrilitate ma apuca la deschiderea pachetului de role AGFA, BASF sau ORWO din colectia inestimabila a lui C.D., care, ca sa foloseasca la maxim capacitatea panglicii magnetice, era capabil s-o inregistreze si pe cant! Ca nu se auzea prea bine sunetul? Dar cine se preocupa? Vorba amicului G.H., cetatean canadian de trei lustri: „Deatherului e de-ajuns sa-i grohaie in ureche trupa favorita, si-i fericit!“.
Asta pare sa fi fost „filosofia“ ce-a stat la baza insailarii intitulate corect Rammstein – Videos 1995-2012. Antologia este aproximativ completa, deoarece ii lipsesc variantele cenzurate a vreo trei clipuri (spun cunoscatorii). Cele 25 de clipuri sint completate cu secvente documentare si opinii ale trupetilor despre locurile unde (s-)au filmat. Circa opt ore de muzica, de ritmuri sufocante Made in Germany (cum se mai numesc discurile in versiune CD), de violenta vizuala, senzualitate homo- si heterosexuala, de munca si distractie in stil nemtesc. E o lectie despre cum se prepara la modul serios reteta catharsisului pentru un public larg, cu cerinte diferite.
Ce nu se potriveste absolut deloc in afacerea asta e calitatea necorespunzatoare a materialului pentru blu-ray. Nu e posibil (ba uite ca e!) ca pe suportul amintit sa gasesti imaginea ca pe casetele video VHS, copiate la second-hand, si sunetul doar stereo, dar impachetat pompos DTS-HD. Prietenul meu, stomatologul care incearca sa devina colectionar instigat de mine, mai ca nu mi-a dat cu obiectul in cap. Ce se vede pe plasma TV, e jenant sa justific…
Ca sa scap, i-am zis ca-n staful care administreaza industria Rammstein s-o fi infiltrat vreun roman cu putere decizionala, fiindca numai unul de-ai nostri poate crede ca „merge si-asa“!