Am mai scris odinioara ca popoarele astea din Balcani (care neaga ca ar fi din Balcani), fie ca e vorba de unguri, de romani, de sirbi sau de greci, se aseamana mult prea tare ca sa nu fi fost adunate laolalta, fiindca se merita intru totul unele pe altele. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc aici.
M-a pus un pic pe ginduri unul dintre sloganele favorite ale comentatorilor romani, pe linga cel cu „Afara, afara cu ungurii din tara“. E vorba de sloganul radical si nechibzuit „Romania, a romanilor!“. Il vad aparind mereu, in aceasta forma originara sau parafrazat ori glosat, in momente de sfada interetnica si frustrare nationala. Are, desigur, si variante internationale, adaptate la vreun alt specific national, de genul „Sirbia, a sirbilor“, „Ungaria, a ungurilor“, „Cleptomania, a cleptomanilor“ s.a.m.d., dar ele nu ne intereseaza acum. Ori niciodata.
Incerc sa ma gindesc ce ar insemna concret acest slogan: „Romania, a romanilor“. Logic, ar trebui sa insemne ca tara care se cheama Romania, cu niste granite clar stabilite, sa fie numai a celor ce pot dovedi ca sint romani – sau ca nu sint lifte infiltrate pe pamintul neamului. Ceilalti, strainii, n-au decit sa se care la ei acasa. N-ar mai ramine decit sa stabilim cu precizie cine e roman si cine nu.
Aici apar insa si problemele. Cum alegem romanii de strainii din specia „afara din tara“? Cine e roman-roman dintre toti cetatenii romani? Daca renuntam la modelul civic in favoarea celui etnic si stabilim cetatenia in functie de puritatea singelui (romanesc), atunci da, sigur, putem elimina alogenii dintre cetatenii romani. S-a mai facut – in perioada interbelica. S-ar putea crea iarasi niste grile de evaluare, eventual si cu niste carnete de roman, un fel de certificate de origine sanatoasa, ca acelea ale nazistilor, in care sa se indice gradul de romanitate al purtatorului sau, cu o linie genealogica precis stabilita pina la a saptea spita – sau cit sintem in stare, data fiind slaba organizare administrativa a Romaniei dintotdeauna.
Imi place exercitiul asta imaginar. Parca si vad modelul pus in aplicare de niste birocrati patrioti. Atunci sa te tii surprize! Intr-un colt de Romanie descopera ca domnul Ferenc Molnar – evident, maghiar – are mama romanca, tatal doar pe jumatate maghiar, iar pe cealalta jumatate tot roman si ca, asta e, n-ai ce-i face, Feri e roman de-al nostru. In schimb, intr-un alt colt de Romanie, domnul Traian Cristea, roman de cind se stie, are in urma lui un sir lung de stramosi exclusiv greci, care la un moment dat si-au romanizat Hristopoulos-ul. Doar distinsa mama a acestui domn nu e grecoaica, ci lipoveanca din Tulcea, din prima generatie de vorbitori de romana. Un anume domn Popa provine dintr-un sir lung de Papp maghiari, poate chiar asupritori ai iobagilor romani si dusmani ai craisorului Iancu, in vreme ce un alt domn Papp din Ardeal este etnic roman de vita veche, cu numele maghiarizat in anii dualismului austro-ungar. Iar romanul cel mai roman si mai verde, inflacarat ortodox si patriot pina la unghiile de la picioare, va ajunge sa se dovedeasca vreun machidon venit in Romania dupa Primul Razboi Mondial.
Asa stau in realitate lucrurile cu originea de singe a oricarui neam. Daci si romani nu mai sint pe-aicea. Au fost, i-am notat, dar hai sa mergem mai departe. Lucrurile s-au schimbat, lumea s-a schimbat. Retorica nationalista de secol XIX nu face nimanui bine – nici maghiarilor, nici romanilor si, cum se va vedea, nici englezilor sau italienilor speriati de invazia „strainilor“ din Balcani. Natiunile se fac asa cum s-au facut dintotdeauna acolo unde au fost fete si flacai. Cind o sa ne impacam cu ideea asta, o sa ne putem vedea linistiti de treburile care conteaza cu adevarat. Si n-o sa ne sperie nici primele generatii de… stiu eu, romani asiatici sau africani. Mai ales ca despre ei stim sigur ca nu vor sa ne fure Ardealul.