Se stiu cazuri cind necrologuri celebre au fost compuse inainte de funestul final. Rockerul obisnuit, de oriunde ar fi, nu se preocupa cu asemenea subtilitati. Dar totdeauna falsitatea se simte, imitatia transpira, iar pacaliciul este exclus prin neglijare consecventa. Sa (de)plingi (la) moartea unui artist pe care nu l-ai cunoscut dovedeste solidaritate? Nimeni nu-ti pretinde sa suferi intocmai ca-n urma unei rude apropiate si n-ai de ce sa te prefaci. Sa impiedici implacabilul n-ai cum. Poate din frustrarea generata de imposibilitatea contraactiunii s-a nascut nevoia unor spectacole comemorative in onoarea raposatului. Acolo, sentimentul coeziunii se poate manifesta din plin, iar catharsisul ii poate cuprinde pe participanti fara sa le provoace jena ca se bucura la necazul altuia…
Primul spectacol de acest fel pe care l-am prizat cu maxima recunostinta a fost cel dedicat memoriei lui Stevie Ray Vaughan. Al doilea, Love for Levon (2012, Blackbird), palimpsestul unei „liturghii“ rock tinute la sase luni dupa moartea bateristului Levon Helm. De la cintecul greu de uitat Six Strings Down, al lui Aaron Neville, mi s-au mai umezit ochii privind/ascultind o piesa care celebra personalitatea unui muzician. Dar niciodata n-am avut senzatia ca piesa aceea vorbeste si despre mine. Poate sint eu vreun egoist insensibil, insa nu-i usor (e chiar miraculos!) de armonizat proportiile necesare de caldura umana, afectiune pioasa, dragoste imateriala, suferinta si sinceritate pe care Neville le-a schitat, iar Jimmie Vaughan le-a transpus in interpretare de fiecare data cind (e drept, rar) a cintat. Avind stacheta la acest nivel, n-am intilnit alta manifestare s-o egaleze, sa ma convinga si sa ma subjuge. Pina la cea sus-amintita.
A fost un concert organizat la IZOD Center, East Rutherford, New Jersey. Sala plina, lume de toate virstele, destui cu sticle de bere. Pe scena, in rol de amfitrion, trupa lui Levon Helm din ultimii ani, Midnight Ramble, careia ex-liderul i-a lasat ca testament indemnul „Keep on goin’!“. Invitati, si ei din toate generatiile de muzicieni americani, pe care nu-i vedeti la televiziunile comerciale sau in presa de scandal: Warren Haynes, Gregg Allman, Jorma Kaukonen, Marc Cohn, Mavis Staples (vocea impresioneaza inca), Allen Toussaint, John Prine, Joan Osborne, Bruce Hornsby, Jakob Dylan, Lucinda Williams, John Hiatt, David Bromberg, Grace Potter (versiunea specialistei la orga Hammond B3 a compozitiei lui Bob Dylan, I Shall Be Release, cucereste prin finete), Ray LaMontagne, Eric Church, John Mayer (doar chitara, nu si voce), Joe Walsh (inutil, desigur, a preciza ca prezenta lui garanteaza buna dispozitie!), Robert Randolph (a carui dezlantuire sentimentala stupefiaza) si trupa My Morning Jacket, cea care il sustine la o piesa pe Roger Waters.
In fapt, ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost momentul lui Waters. Nu banuiam ca era prieten cu Levon Helm. Cind povesteste cum bateristul i-a inminat la Berlin, cu ocazia reprezentatiei unicat The Wall – 1990, celebra sapca rosie, si face promisiunea ca o va purta pina la moarte, Waters atinge involuntar coarda sensibila a fiecarui om ce pretinde a sti ca trebuie sa-si ia cindva boarfele definitiv din aceasta lume. Nu sint capabil sa descriu miscarea confuza ce mi-a rupt inima asistind la cele petrecute pe scena. Mi-au fulgerat pe dinaintea ochilor larg deschisi siluetele atitor prieteni plecati, incit sa tac e tot ce mai pot face.