Nu am calificat-o in nici un fel, fiindca, pe buna dreptate, cum scrie Gérard Condé in numarul pe luna mai al lunarului „Diapason“, intrebarea „Ce este aceasta Sarbatoare? ramine valabila pina astazi: „Balet rus? Simfonie cu program? Dans salbatic? Partitura revolutionara?“. Motivul principal al celebrarii il constituie, fara indoiala, mitologia dezvoltata in jurul acestei lucrari, pentru multi echivalenta cu o revolutie in muzica.
Dar ideea de „revolutie“ pare inculcata mai mult de reactiile galagioase ale salii, inregistrate la premiera sub forma baletului, ce a avut loc la 29 mai 1913, la Théatre des Champs-Elysée, sub bagheta lui Pierre Monteux, decit de analizele serioase ale lucrarii si ale destinului ei in timp. Exista numeroase marturii de la premiera si urmatoarele citeva reprezentatii, toate vorbind de scandalul produs in sala intre admiratori si conservatorii tentati sa ia in deriziune spectacolul.
Stravinski insusi, in debutul seriei sale de conferinte la Harvard, in 1952, publicate ulterior sub titlul Poetica muzicala (o versiune a aparut si la noi in 1967, in traducerea Martei Pana), precizeaza clar: „Ma inscriu in fals contra acestei opinii […]; am fost facut revolutionar fara voia mea“. „In tumultul opiniilor contradictorii, prietenul meu Maurice Ravel a fost aproape singurul care a intervenit pentru a pune lucrurile la punct. El a stiut sa vada si a spus ca noutatea lucrarii Le Sacre nu consta in scriitura, in instrumentatie, in aparatul tehnic al lucrarii, ci in entitatea muzicala.“
In ziua premierei, in drum spre Anglia, Claude Debussy, care descifrase partitura la pian, la patru miini, impreuna cu Stravinski, in iunie 1912, si care, aparent, asistase la repetitia generala din 28 mai 1913, ii scria lui André Caplet: „Sarbatoarea primaverii este un lucru extraordinar de inversunat… Daca vreti, este muzica salbatica cu tot confortul modern!“.
Mai pamintean in aprecieri, criticul Jacques Rivière, de la „Nouvelle Revue Française“, scria in acelasi an ca „marea noutate a Sarbatorii primaverii este renuntarea la «sos». Iata o opera absolut pura. Acra si dura, daca vreti…“. Citiva ani mai tirziu, cel ce avea sa fie presedintele Societatii Internationale de Muzica Contemporana, profesorul Edward J. Dent (citat de Gérard Condé in „Diapason“), nota: „Este dificil de imaginat ca Sarbatoarea primaverii ar fi piatra de fundatie a unui nou secol muzical“.
Exista zeci de marturii puse in evidenta zilele acestea despre impactul imediat si in timp al Sarbatorii primaverii, dar un singur protagonist este uitat: dirijorul Pierre Monteux cu memoriile sale, publicate in 1966 la Londra de catre sotia sa, Doris. Marturiile sint dintre cele mai veridice si pline de farmec in acelasi timp si merita citate: „In vara lui 1912, Diaghilev a venit intr-o zi, in timp ce lucram la Teatru, si mi-a spus, cumva soptindu-mi, ca pe un secret: «Stravinski a scris o lucrare noua extraordinara, pe care as vrea sa o asculti cu mine in aceasta dupa-amiaza». […] Vechiul pian drept se clatina si tremura in timp ce Stravinski incerca sa ne dea o idee despre noua lui muzica de balet. Imi amintesc perfect dinamismul si felul lui impetuos salbatic de a ataca partitura. […] Trebuie sa admit ca nu am inteles atunci o nota din Sarbatoarea primaverii. Singura mea dorinta era sa fug din camera si sa gasesc un colt linistit in care sa-mi odihnesc capul ce ma durea. Atunci, directorul meu sDiaghilevt s-a intors spre mine si mi-a spus: «Aceasta este o capodopera, Monteux, care va revolutiona in intregime muzica si te va face celebru, fiindca tu o vei dirija». Si, desigur, am dirijat-o“.
Monteux a studiat partitura cu Stravinski, „acest rus nebun“, zi de zi intreaga iarna, iar in primavara lui 1913 a inceput repetitiile separate cu fiecare sectie a orchestrei. „Instrumentistii se gindeau ca este ceva absolut nebunesc, dar cum erau bine platiti, disciplina a fost perfecta. […] In cele din urma am fost gata pentru balet. Facusem in total 17 repetitii! […] S-ar putea sa ti se para straniu, dar baletul nu l-am vazut niciodata. In noaptea premierei mi-am tinut ochii pe partitura, cintind in tempoul exact pe care mi-l daduse Igor si pe care, trebuie sa spun, nu-l voi uita niciodata. […] Parizienii eleganti din stal si din loji au strigat insulte teribile impotriva multimii entuziaste de la balcon. […] In cele din urma au sosit jandarmii. Ei bine, auzind in spatele meu aceasta aproape rascoala, am decis sa tin cu orice pret orchestra impreuna… Am reusit si am cintat pina la sfirsit, exact asa cum repetaseram in pacea teatrului gol. Dupa premiera, am cintat [Sarbatoarea primaverii] de inca cinci ori si de cinci ori publicul a reactionat identic.“
„Un an mai tirziu, in cursul stagiunii de concerte Monteux (o serie pe care am dat-o la Casino de Paris), i-am sugerat lui Stravinski sa programez Sarbatoarea, asa cum am facut-o cu un an inainte cu Petruska. Eram sigur ca aceasta lucrare importanta va avea un succes colosal ascultata doar in versiune de concert. Nu vazusem baletul, dar prietenii mi l-au descris si am fost convins ca jumatate dintre manifestatii au fost, de facto, o rebeliune impotriva unei noi forme de arta coreografica. Stravinski a fost de acord si in fata unei sali complet pline, cu toti cei ce contau in Parisul muzical de fata, lucrarea a fost interpretata. […] Sarbatoarea m-a facut celebru, iar Cazinoul a fost neincapator pentru toate concertele ulterioare…“
Pe scurt, aceasta este povestea reala a Sarbatorii primaverii, iar daca unii dintre dumneavoastra nu cunoasteti piesa, compania Sony tocmai a reeditat pe CD o colectie celebra, Le Sacre du Printemps 10 Reference Recordings, ce merita absolut ascultata. Intre versiunile de referinta se afla cele dirijate de Leopold Stokowski cu Philarmonia (in 1929-30), de Igor Stravinski insusi, in doua versiuni, la pupitrul Orchestrei Filarmonice-Simfonice din New York, in 1940, si cu Orchestra simfonica Columbia in 1960, de Pierre Monteux cu Orchestra Simfonica din Boston in 1955 sau de Pierre Boulez (la Cleveland in 1969) si Leonard Bernstein (in 1972 la Londra)…