Sa fii pe faza nu inseamna mereu sa vinzi „ce se cere“. Dar, in alta ordine de idei, aplicam invatatura lui Mateiu I. Caragiale, conform careia un om de gust nu da niciodata curs trendului la moda, ci alege totdeauna, spre lectura sau auditie, opere intrate in odihnitoare penumbra. (E drept, mai am destul pina cind voi atinge, precum Magistrul din Cajvana, stadiul ce-mi va procura spre delectare hermeneutica numai opuri obscure, de mult uitate sau cu raspindire manufacturata.) Sunetul specific trupei AC/DC a trecut faza de „moda“ si face parte din cultura de baza a oricarui iubitor de rock, fie ca se declara metalist feroce ori traditionalist comprehensiv. Ultimele 2-3 albume semnate de australienii mondializati n-au avut insa alura evenimentelor „epocale“, de care showbizul e ghiftuit pina peste cap. De unde pretentia ca, la o judecata mai laxa, am putea categorisi discurile astea drept hrana (pre)destinata unei confrerii extinse.
Cartea pe care o tin la indemina si-o rasfoiesc, fara pic de intentie critic atacanta, este un exemplu de produs util si placut. Presupun ca e folositor in primul rind „roackarului“ cu suficient autocontrol, in stare sa renunte la citeva beroaice pentru a-si asigura luxul lecturii de zile mohorite, cind nimic nu pare sa(-i) priasca. Daca nu si-a cultivat obisnuinta cititului, tot se alege cu ceva: un set de fotografii, parte documente de epoca, parte de scena sau de colectie privata, rar expuse public. Efortul de-a parcurge cele 540 de pagini e rasplatit prin avalansa de evenimente ce alcatuiesc o istorie pe cit de haioasa, pe atit de exemplara. Fratii Malcolm si Angus Young, cei doi spiridusi care, practic, inseamna AC/DC, sint exponentii unui fel aparte de a trai, dar si exemple universale de ambitie, lupta si rezistenta. Asta-i ceva tipic scotian? Si alte natii s-ar putea lauda, daca ar invata lectia. Clanul Young, vreo opt frati, destui nepoti si chiar stranepoti, pare predestinat sa compuna muzica. Unul dintre ei, George, a fost membru al azi uitatei trupe Easybeats, detinatoare de „one hit wonder“ – Friday On My Mind, preluat si de Phoenix, pe vremuri. Esuind ca rock star, George a devenit producator si coautor al multor piese AC/DC. As zice ca el este omul caruia i se datoreaza mare parte din succesul grupului si durabila sa cariera de patru decenii.
Fundamentul stilului hard-rock propus si practicat de trupeti il gasim in blues si rock-and-roll, asa cum se cinta prin anii ’50. Malcolm, in primul rind, si-apoi Angus, in ciuda exhibitiilor sale chitaristice, combina continuu in diferite feluri acordurile zise „radacini“. Obstinatia lor se numara printre lucrurile fericite ale muzicii ultimei jumatati de secol. Intorcindu-se mereu la izvoare, cei doi chitaristi au reusit sa impinga rockul mai departe, spargind zidul de care se loveau multe nume cu pretentii, ajunse in prezent figuri prafuite ca niste tablouri intr-o debara. Nu sar peste contributia lui Bon Scott. Realmente un simbol rock, moartea lui a propulsat gruparea direct in prima liga, jumatatea superioara. Campion la bautura, femei si alte prostii, viata lui Bon Scott atinge dimensiunea legendelor tragice, de care lumea artelor, a rockului in particular, e parca saturata.
Cei doi autori, Murray Engleheart & Arnaud Durieux, nu risipesc metafore, ca mine. Nici nu amina poantele, ca literatii de profesie. Editura Victoria Books a comis, indiscutabil, un act de cultura. Hat off!