Era acolo un articol de Antoine Golea, un mic rezumat despre muzica ultimelor cinci-sase decenii, de unde vine, ce-o distinge si cine o reprezinta. Mi-am scos, fireste, lista de nume citate, iar la urmatoarea vizita in magazinul „Simfonia“, linga libraria „Eminescu“, i-am pus-o dinainte lui „Mosu“. Armeanul stravechi si corpolent mesteca necontenit batoane de ciocolata amaruie si te primea in cercul de clienti favorizati dupa un examen sever asupra optiunilor si preferintelor muzicale. Pe mine m-a tinut in carantina destula vreme, deoarece, de fiecare data cind achitam cite un teanc de viniluri, cu serii complete de-ale vreunui clasic, plateam si-un album de rock al amaritelor noastre „formatii vocal-instrumentale“, cum se preciza pe coperta. Lista aceea l-a convins pe batrinul negustor ca nu sint chiar un pierde-vara amorezat de elitisme, ci unul care incearca sa-si completeze lacunele de cultura. De atunci am capatat credit si curind mi-am umplut rafturile cu discuri de provenienta socialista, mare parte bine cotate valoric, dupa cum se observa studiind cataloage de profil.
Antoine Golea – cine nu stie? – a fost unul dintre sustinatorii curentului denumit „muzica seriala“, pe care nu l-a renegat nicicind; spre amurgul vietii, a recunoscut ca preferatul sau „a murit de moarte naturala“. Pornit din dodecafonismul lui Schönberg si Alban Berg, statuat (daca putem spune asa) de Webern, serialismul a capatat contur ca termen enuntat de René Leibowitz, ilustrat compozitional de Messiaen, Boulez, Nono, Stockhausen si altii. Cum stiam ca acestia sint precursorii lui Zappa, curiozitatea mea grabnic stirnita a depasit cu nonsalanta gardul artificial protapit intre genuri. Inca stiu sa fredonez aria „mierlei negre“, difuzata intr-o noapte de-un program radio si imprimata pe-o banda magnetica de mult azvirlita… Toti cei pomeniti sint azi nume importante ale istoriei muzicii. Compozitorii care vor sa aduca o noutate in domeniu (conditia prima, in opinia lui Golea, pentru atestarea valorii celui care emite pretentia la un statut corespunzator) nu pot sa treaca peste lectia serialismului. Celebru pentru rigurozitate si strictetea regulilor de compunere, pentru implicarea totala a matematicii in ceva ce nu exclude o asemenea ingerinta, curentul respectiv poate fi un exemplu elocvent pentru cine crede ca arta e numai constructie rationala, controlata logic. Nimic de zis, artefactul e posibil, exista deja. Dar evolutia muzicii in secolul XX atesta ca, in timp ce partiturile „serioase“ au sucombat intr-un soi de snobism exclusivist, muzica lejera, numita populara, a triumfat intr-un mod nebanuit. Jazz, blues, rock, disco, heavy-metal, rap si tot ce inseamna mainstream au momente ce depasesc faza distractiei vulgare, fiind cultura de buna calitate. Asta se petrece datorita unui extrem de simplu amanunt: fara sa abandoneze rigoarea compozitiei, piesele muzicii pop au melodi(citat)e si tintesc sufletul, nu creierul ascultatorului!
Melodie au si cele sase bucati scrise de John Zorn si cintate de Pat Metheny pe discul Masada Book 2 – The Book of Angels Volume 20: Tap (Tzadik/Nonesuch, 2013). Jazmanul face o (alta) demonstratie de virtuozitate, cintind la nu mai putin de 14 instrumente, ajutat doar de Antonio Sánchez la tobe. Mastema, Albim, Tharsis, Sariel, Phanuel si Hurniz sint cei sase „ingeri“ selectati dintre circa 300 de schite ale, probabil, celui mai prolific si provocator muzician contemporan. Stilul lui Zorn este recognoscibil. Metheny doar il revigoreaza, ca-ntr-un eseu critic magistral.