De ce as fi atit de pesimist? Ma invata istoria recenta, care se repeta nu pentru ca repetitia ar fi vreo lege imanenta a istoriei, ci pentru ca de douazeci de ani si mai bine istoria asta o fac in Romania cam aceiasi oameni. Ei sau odraselele lor politice si mediatice.
In mod ideal, o afacere buna in capitalismul „ala“ veritabil e cea in care toate partile sint multumite de tranzactie, fiindca toate au de cistigat sau macar li se pare ca au de cistigat. Iar o afacere de risc, cum e cea a exploatarii de la Rosia Montana, presupune incredere intre parti – intre toate partile. Una din partile implicate aici este si cetateanul roman generic, care se vede ca nu prea are incredere in nici una din celelalte parti. I se pare ca afacerea se incheie cumva pe la spatele lui, ca pina la urma o sa ramina fraierit, si cu banii luati, si cu lacul de cianura in curte. De aici a rasarit revolta civila a celor ce manifesteaza in pietele marilor orase din Romania. Si pe buna dreptate.
Haideti sa presupunem ca o firma straina cu traditie in minerit si cu o oarecare respectabilitate si-ar fi exprimat intentia sa exploateze aurul de la Rosia Montana, ar fi venit in Romania, ar fi negociat pas cu pas, transparent, cu guvernele tarii si ar fi obtinut avizele necesare. Ar fi o conditie minimala pentru ca afacerea sa para (macar sa para) una onesta. Intr-un astfel de caz poate se mai putea discuta.
Dar in Romania astfel de cazuri sint rare. Afacerea Rosia Montana a pornit de la un afacerist cu reputatie indoielnica, de origine romana, cu relatii printre oameni cu o reputatie similara din politica si economia romaneasca. Fiecare pas inainte in deschiderea exploatarii a fost facut pe ascuns, pe furis sau, cind s-a putut, cu forta si pretutindeni au fost implicate personaje dubioase. De la ministrii Conventiei Democrate pina la cei ai USL, tot felul de indivizi care s-au perindat pe la guvern s-au simtit datoare sa-i ajute pe cei de la Gold Corporation – asa, din preaplinul inimii lor, mai cu o concesiune, mai cu un aviz de exploatare, ca doar nu dadeau de la ei. Poti avea incredere in niste oameni care, atunci cind au avut puterea in mina, n-au reusit decit privatizari si vinzari paguboase, iar statul a pierdut mereu mai mult decit a cistigat? Pai, nu prea. Cum nu poti avea incredere nici intr-o coalitie de guvernamint care, atunci cind e in opozitie, se opune cu indirjire proiectului de exploatare, iar cind vine la putere, trinteste o lege cu dedicatie tocmai pentru proiectul pe care il denigra atita mai antart. O judecata de bun-simt sugereaza ca aici e ceva putred.
Prea multa incredere nu poti avea nici in presa. Vezi televiziuni care acum un an si jumatate prezentau in breaking news cincizeci de protestatari impotriva guvernului, iar astazi ignora protestele a mii de cetateni numai pentru ca se opun aceleiasi exploatari. Vezi ziare care scriu texte chinuit-obiective, din care reiese ca totusi n-ar fi rau daca s-ar scoate aurul ala de-acolo. Poate iti aduci aminte si ca nu demult mai toate canalele TV si mai toate cotidienele nationale erau incarcate de reclame platite de Gold Corporation. O asemenea desfasurare de forte n-am vazut la nici o alta companie dornica sa faca afaceri in Romania.
Bine, poti intelege ca are si presa pragmatismul ei: nu musca mina care o hraneste. Cum nu o musca nici omul politic. Dar, slava Domnului, au si cetatenii pragmatismul lor. Si-au dat seama ca singurul lor cistig din aceasta afacere ar fi o mina de locuri de munca – temporare si incerte –, plus citeva miliarde de euro, nu prea multe, cit sa se mai faca un smen cu autostrazile niciodata terminate. Cam putin pentru o afacere de asemenea amploare. Daca tragi linie, vezi ca singurul care iese in pierdere e tocmai cetateanul, caruia ii mai ramine drept bonus si un lac de cianuri.
Pe vremea comunismului circula un banc cinic. Cica la un moment dat Ceausescu e intervievat de presa straina si lauda din toti bojocii taria poporului roman: „Numai uitati-va“, zice el. „I-am lasat fara mincare si ei rezista. Le-am taiat curentul si tot rezista. Le darim casele, le golesc gospodariile si ei fac fata si la asta. Ii las sa inghete iarna in apartamente… dar romanul nu piere, romanul rezista.“ Face o pauza si in clipa aceea un reporter strecoara timid o intrebare: „Domnule presedinte, dar cu cianura ati incercat?“.
Poate ca ar fi incercat, dar n-a apucat. Se pare ca le-a transmis totusi ideea urmasilor sai.