– la care bat clopotele de zece ori pe zi, fara nici o noima – si doua baruri. Atmosfera de Mexic profund, confirmata si de numele unuia dintre baruri: NEW MEXICO.
Ma indrept spre barul asta, cu laptopul sub brat, chior de somn, cumva firesc, ca la mine in bucatarie, desi am nu stiu de ce impresia ca bastinasii n-au prea vazut multi turisti la viata lor si, pe care i-au identificat ca atare, fie i-au fugarit cu pietre, fie i-au dat hrana bancului ala de pesti negri, de-o kila bucata, ce tot da tircoale prin port.
Cind ma apropii, observ pe terasa vreo zece barbati strinsi in cerc, cu cite o bere in mina. De toate virstele, mai toti rasi in cap, musculosi, tatuati pe brat cu numele mamelor sau fostelor iubite croate, gen Mrcela ori Tatijana. Clar, marinari cu acte in regula. Vorbesc tare, gesticuleaza in legea lor. In limba lor, in barul lor, in pueblo lor, in tara lor. Cu totii se intorc cu fata spre mine si ma privesc care incruntat, care mustacind. Ma uit la ei si ma gindesc ca poate clopotele alea respecta totusi o regula: anunta de fiecare data disparitia subita a unui turist ratacit pe aceste meleaguri.
O bruma de demnitate masculina sau poate genunchii brusc inmuiati ma opresc sa o rup la fuga inapoi. Ii salut politicos din cap si cu un fel de „na’ziua“ pe limba lor: „Dobra!“. Rostit flegmatic, ca-ntre vechi cunoscuti. Se intorc toti cu spatele, ca si cum nici n-as mai fi existat. Intru in bar la fel de flegmatic si cer o cafea. Evident, vreau sa fumez si o tigara, lucru care nu se poate inauntru. Si nici afara ma tem ca nu prea e loc. Desi o voce interioara imi tot sugereaza soptit, ea insasi inspaimintata, „Stai naibii inauntru, Petrica, daca nu vrei sa bata clopotele si pentru tine“, bruma de demnitate masculina din mine si nevoia de nicotina ma indeamna afara. Cer si o „pepeleara“ (scrumiera; cuvint croat pe care l-am retinut cu mindrie din alt bar) si ies pe terasa.
Rup cercul bastinasilor cu un „Pardon!“ pe care stiu ca-l inteleg si croatii. Imi fac loc, fara replica, aparent uluiti de tupeul meu. Trec de partea cealalta, ma asez la singura masa libera, imi aprind o tigara si ma ascund in spatele laptopului deschis (ascuns, in sensul ca, desi ei toti ma vedeau, macar eu sa nu-i vad). In lateral, la o alta masa, remarc o baba fara dinti in gura, care soarbe incet dintr-o halba de bere si, printre inghitituri, ma priveste cu o nesfirsita mila.
Mai beau cafea, mai fumez, ma mai uit pe GSP, pe Facebook. Marinarii par sa fi uitat complet de mine. Ma relaxez. Imi mai aprind o tigara. Dupa citeva minute izbucnesc ovatii de dincolo de ecranul laptopului. Ridic ochii peste el si remarc aparitia unui tip la bustul gol, 2×2, cu aspect de om proaspat eliberat dupa ani grei de temnita. Se imbratiseaza galagios cu ceilalti. Aud cum le pocnesc oasele, cind ii stringe la piept. Ma gindesc ca, daca aia-s marinari, ala-i fara discutie un pirat in toata puterea cuvintului. Si nu trece mult, si piratul imi remarca prezenta bizara. E gura-casca. Ridica mina si se face liniste. Le bolboroseste celorlati ceva in croata, dar cu fata la mine. Toti rid de crapa. Apoi mi se adreseaza rinjind, cu o fraza lunga din care n-am inteles decit cuvintul „fetbuk“. Din tonul lui, am tradus ceva de genul: „Ce faci, ba, indraznesti sa stai pe Facebook in preajma noastra?!“. Era si indignare in glasul lui, dar si un soi de bascalie. Un semnal ca inca se joaca cu mine, n-are chef pe moment sa ma si bata. String din umeri si ii raspund piratului rar si apasat: „Sorry. I don’t speak Croatian“. Chestie care se pare ca il scoate din minti. Incepe sa urle la mine, fara nici o urma de gluma, ceva de genul: „Kakaia sori? Kakaia sori?“. Ca sa-mi pastrez cumpatul, imi impun sa raspund la intrebarea: „Ce-o fi insemnind atit de nasol sorry in limba croata?“. Ca el reactionase ca si cum „sori“ era ma-sa si eu tocmai o injurasem. Imi duc palma dreapta la inima si incerc sa-l linistesc: „Niet sori! Niet sori!“. Cuvintele il mai imblinzesc, dar tot ramine pe pozitie de atac. In afara de „pepeleara“, nu prea-mi mai vine nimic in cap sa-i zic. Apoi, brusc, un marinar il bate pe umar si-i explica probabil ca nu se face sa ma omoare. Cel putin in traducerea mea: „Lasa-l, ba, un turist avem si noi, si tu vrei sa-l omori?!“. Piratul se lasa convins, da din mina a lehamite si mai bolboroseste ceva legat de „sori“. In traducerea mea: „Bine, ba, dar sa nu mai zica sori, ca-l calc in picioare!“. Apoi, in sfirsit, se-ntoarce cu spatele la mine.
Mai fumez o tigara, beau ultima inghititura de cafea, duc palma la inima si ii spun si babei fara dinti „Niet sori!“, imi inchid laptopul, sparg cercul marinarilor cu un „pardon“ timid si ies in strada. In urma se aud risete isterice, intrerupte de repetarea cuvintului „pardon“ pe voci diferite.
Dupa coltul primei cladiri, imi trag sufletul si simt ca am slabit vreo doua kile.