Mai sper, totusi, incurajat de prosperitatea concetatenilor nostri, in continua crestere demografica, fapt ce asigura front de lucru si amicului regizor de evenimente multimedia la cort sucar. Asteptind ocazia sa-mi intregesc experienta cinemascopica, mi-am amintit deunazi cum am luat contact cu domeniul acesta, pe care expresia englezeasca „it’s no business like show-business“ il defineste perfect.
Sa fi fost prin 1979-1980. Un var de-al meu din satul natal pusese de nunta. Evenimentul (epocal, fara discutie, pentru familia noastra, deoarece era primul dupa vreo doua decenii de abstinenta) necesita amplasarea unui cort, prevazut cu mese si bancute, cit sa incapa si sa fereasca de intemperii toate rubedeniile. Astfel de „constructie“ mobila n-avea oricine, ci numai niste descurcareti, despre care (abia acum imi dau seama!) se poate spune ca erau veritabili oameni de afaceri, ultimii scapati de nivelarea comunista, primii ridicati dupa rasturnarea de la finele acelui deceniu interesant. Folosind tractorul CAP-ului, dotat cu remorca, in care ni se hurducau matele, ne-am dus, unchiul meu, varul si eu, la un asemenea intreprinzator, din vreme antamat. Omul era bucatar de vocatie si salahor la IGO de nevoie. Privea c-un ochi tulbure direct la tine si cu celalalt poncis, aproximativ ca prezidentul actual, insa n-avea pic de smecherie in singe. A si falimentat dupa 1990, sfirsind intr-un anonimat din care sigur nu-l vor scoate rindurile mele. Cortul si mesele necesare petrecerii de pomina fusesera inchiriate altui bucatar, tigan de fel, pentru o nunta traditional tinuta joia, intr-un sat la vreo 10 km de Titu, mica urbe ce-a dat un faimos promotor de concerte pop-rock. Ajunsi in localitatea numita Romanesti, am fost opriti de bulibasa fortelor ce asigurau ordinea, pozitionate neutru la distanta convenabila de maidanul unde se desfasurau ostilitati amiabile. Doua regimente de petrecareti, alcatuite dupa criterii labile, se duelau impaciuitor cu pietre, caramizi, bolovani, uluci, ciomege, prastii si-alte elemente necesare unui dialog spumos. M-a intrigat zgomotul melodic pe care proiectilele il scoteau la contactul cu scuturile improvizate din capacele oalelor de bucatarie, din usi smulse de prin tocuri subrezite, din obloane scoase de la vreo caruta, din tabla galvanizata empiric in retorta tuciurie a faurarilor consingeni. Un gagiu sparlise oglinda nevestei unui impricinat din tabara adversa, si-l invita pe acela sa dea cu precizie ca sa-i produca pirandei pagube inestimabile. Bucatarul tigan care imprumutase cortul angajatului nostru ne-a sfatuit sa stam pititi dupa remorca, sa nu fim raniti sau, Doamne fereste!, mai rau… Era un tip scurt si gros, cintarea peste suta de kile „in viu“, purta parul tuns perie pe teasta rotunda ca un dovleac turcesc si, plin de tatuaje pe brate ca orice deather suparat, transpira abundent precum solistii vocali incinsi de amfetamine. Multi ani apoi, mi s-a nazarit ca seamana la fizionomie cu Trent Reznor, unul dintre ultimii copii teribili ai showbiz-ului american actual.
Pertinentul bucatar ne-a scutit de ciondaneala si parlamentari, recuperind echipamentul pe sub ploaia de ghiulele, in stilul consacrat la Monterey 1967 de acei roadies care salvau tobele de furia lui Keith Moon. Asocierea dintre nunta tiganeasca si rockul industrial pare fortata. Dar urechea mea, urgisita de inevitabile dopuri, a recunoscut sunetul pomenitei batalii in primele „acorduri“ scapate din boxele Magnat, la navala noilor piese de pe discul Nine Inch Nails – Hesitation Marks (2013, Polydor). Informatiile despre cine a participat la imprimari (Adrian Belew, Pino Palladino, Lindsey Buckingham etc.) limpezesc auditia. Muzica lui Reznor e placut polizata…
Sa pretindem altceva unui rocker matur, cu doi copii minori?