Se intilnesc la un moment dat doi oameni cu preocupari asemanatoare. Poate ca unul are deja „un nume“ si-o cariera, construite cu migala, sacrificii si munca dedicata. Altul are poate un rind sau chiar doua de copii frumosi, plus un partener de viata caruia n-are a-i reprosa nimic. Cum se produce explozia care le schimba viata? Uneori asemenea ciocnire astrala naste vreun opus ce spune, intr-adevar, ceva esential despre natura umana. Alteori produce necazuri, durere, chin si multa tristete, pe care nici o cucerire estetica nu le justifica. Si nu in putine cazuri cariera promitatoare a unuia dintre cei implicati trece in (pen)umbra, fiind sacrificiul necesar celeilalte pentru stralucire. Daca scenariile schitate au un rost secret, numai romancierul, scriind, e-n stare sa-l afle si sa traduca limbajul destinului pe intelesul nostru, al muritorilor care stau cu sacosa la rind… Fapt ce s-a si petrecut, de cind literatura functioneaza ca substitut de text sacru si poezia ca simulare de incantatie divinatorie.
Dar exista si cazul fericit, al familiilor artistice construite in jurul pasiunilor si proiectelor comune. Ambianta din preajma unor asftel de oameni este reconfortanta si lucrativa, lejera si profunda concomitent. Actantii principali se completeaza, se tachineaza, se ajuta fara sa dea senzatia ca unul cedeaza mereu, iar celalalt conduce, dicteaza, e servit permanent. N-am consultat statistici, totusi am impresia ca armonia nu functioneaza in zonele intens creative, acolo unde scoaterea din neant a odraslei cathartice presupune sfisierea de sine a parintelui. Mai degraba gasesti fericire conjugala intr-o familie de interpreti decit intr-una de compozitori. Pare firesc sa birfim pe una sau alta dintre sotiile lui Igor Stravinski, dar e cumva patafizica o discutie despre nevasta lui Beethoven! Tot asa, il compatimim pe Eric Clapton pentru nefericirea casniciilor sale anterioare, actuala fiind incununata cu copii sanatosi, insa ideea de familie nu se lipeste deloc de Jimi Hendrix, nici de Janis Joplin. Kurt Cobain a incercat, nimic de zis, si stim cum (s-)a sfirsit. N-as vrea sa las impresia ca sustin remarcabila si romantica teza a predestinarii artistului, a damnarii ce planeaza deasupra fiintei de carne si singe care poarta in cutia craniana sunetele altei lumi. Sa ceri unui reformator al oricarei estetici consacrate o viata de functionar cu ore fixe de birou, iata un deziderat de sorginte burgheza, impotriva caruia pina si cel mai insignifiant actor cabotin nu ezita sa vitupereze spum(eg)os, nu inainte de a-si numara, intr-un colt, banii primiti pentru prestatia sa „revolutionara si rebela“…
Toate aceste meditatii cu tenta de publicatie tabloida, ordinar tiparita sau pretentios ambalata in celofan cu funda roz, mi-au sosit oarecum involuntar pe tastatura, in timp ce ascultam noul album semnat Tedeschi Trucks Band – Made Up Mind (Masterworks, 2013). Fara sa fie un disc din gama blestematelor ce taie respiratia, are o densitate remarcabila si-un desen melodic fara cusur. E genul de rock lent american, mai mult rhythm & soul decit blues, cu voce predominanta si clara, cu slide-uri de chitara mai degraba ca unguentul pentru sufletele ranite in amor decit pentru cele jupuite de idealuri ratate & whisky contrafacut. Versurile nu exceleaza in metafore complicate si arborescente, nici structurile armonice nu par concepute de un exaltat ca John Cage. Pluteste pe tot discul un aer sudist, melancolic si calm ca-n dupa-amiezele de siesta la umbra magnoliei, intr-un vechi leagan de lemn, alaturi de masuta cu limonada si fructe zemoase.
Fericit ascultatorul care intra in rezonanta cu familia muzicienilor fericiti!…