De-o parte, avem artisti care se poarta in lume ca oameni obisnuiti, cu momentele lor bune si rele, cu probleme si bucurii personale, deloc diferite de ale semenilor. In partea complementara, gasim artisti care se comporta „ca artistii“, afisind o morga de fiinte intangibile, aterizate de pe alta planeta printre bastinasi ignoranti, blagoslovite cu har de cine stie ce divinitate, carora unii „alesi“ ajung sa i se si inchine (iar asta nu doar in fauna rock, populata din belsug cu excentrici…). Vedetismul, star-system-ul n-au fost inventate de negustorii de fericire americani din secolul trecut. Daca nu gresesc, s-ar putea ca grecii sa fie la originea fenomenului, fiindca ei obisnuiau sa-si incoroneze poetii dupa niste turniruri epopeice. De privilegiile mascariciului la curtea regilor medievali nu e cazul sa discutam, fiindca se incheiau de prea multe ori prin scurtarea corporala a beneficiarului, de unde prezumtia ca nu era o chestie la care sa rivnesti abitir. Ca sa focalizam un pic discutia, revenim la muzicieni. Si cum s-ar ilustra mai bine conceptul de star-doom, decit cu o referinta obligatorie la Viena? Dintr-a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si pina pe la inceputul veacului XX, scena vieneza era locul de consacrare a vedetelor muzicii europene, a inovatorilor, belferilor, truditorilor si profitorilor ei. Nu insist, ati priceput incotro bat…
La debutul anilor 1970, cu prisosinta in SUA, dar si-n Anglia, star-system-ul functiona deja, furnizor de excese, anomalii si izbinzi de-acum istorice. Sa capeti statut de star echivala cu recunoasterea definitiva ca „ai reusit“ intr-un domeniu in care pina si nechematii dadeau tunuri financiare uluitoare. A fi star aducea bani, castel in Beverly Hills, permisiunea de-a exhiba haine fistichii la intruniri publice, ingaduinta ilegala de-a consuma droguri pina la terciuirea creierului, luxul de-a umbla cu bodyguarzi si avion personal etc. etc. Impotriva acestui fel de-a fi rocker s-au revoltat punkerii, apoi thrash-metalistii, carora nu le cade nici acum rangul daca apar pe scena imbracati in haine obisnuite, blugi si tricouri, eventual negre, cu maxim un ecran in spate, unde li se proiecteaza prestatia live, sa fie vazuta si de nenorocosii spectatori din tarcurile 3 sau 4…
Dar a fost si in seria imediat urmatoare „clasicilor rock“ o trupa cu atitudine normala, cu tinuta decenta in societate si manifestari de turneu banale, tip sex & drugs & rock-and-roll, fara sa depaseasca extravaganta cazii de baie umplute cu bere, intr-un hotel ieftin la inchiriat, scump la despagubit. Si-au asumat emblema The Eagles, una sub care discurile au atins cifre de vinzare fabuloase, chiar inaintea editarii propriu-zise (cazul lui Greatest Hits vol. I). Expertii presupun, pentru cine cauta sa descifreze inexplicabilul, ca faptul s-ar datora comercializarii rockului si schimbarii gustului comun. Eu, nefiind expert, banuiesc o explicatie mai simpla: anume, aerul de oameni obisnuiti pe care tipii care au trecut prin trupa (talentati, fara dubiu) nu l-au pierdut nici cind averea le-ar fi injectat impulsul de-a se crede nemuritori.
Recent s-a lansat documentarul cu titlul History of The Eagles – Parts 1 & 2 (Capitol, 2013), un film retrospectiv, bine regizat de Alison Ellwood, excelent ca imagine, sunet si montaj. Placerea de-a urmari viata si aventurile individualitatilor ce-au inchegat formatia nu e mai putin grozava decit bucuria bonusului: concertul din martie 1977, la Maryland Capital Center, Washington, DC. Pelicula restaurata profesional, sunet bogat si proaspat, iluzie de tinerete perpetua. Concluzia o trage Don Henley: „Cariera The Eagles este pe linia dintre visul american si cosmarul american…“.