Lipsesc cu desavirsire lucrarile de referinta, a caror realizare ar trebui sa fie rezultatul unor colective de cercetare si ani de munca, dar si cele care sa ofere eventualilor straini interesati de fenomenul scenic autohton informatii, macar sumare, despre artistii de pe valul momentului istoric. In privinta aceasta din urma, a creatorilor cu personalitate accentuata, care ies din rind, inca activi, cultura romana in ansamblul ei este ceva mai circumspecta atunci cind vine vorba de monografii, dizertatii ori cercetari doctorale. Cultura noastra a ramas inca in faza academismelor, preferind sa evite un autor care a confirmat, dar e inca tinar, ocolindu-l ca subiect al unei exegeze, pentru ca daca, Doamne fereste, intra in impas creator? Proba timpului, a decantarii valorilor la distanta temporala de momentul producerii ramine, evident, valabila, dar teoreticienii trebuie sa-si asume si cutezanta de a analiza si de a se pronunta critic despre creatori in explozie artistica. Asta a facut Cristina Rusiecki, care, dupa ce l-a urmarit ani de zile pe Radu Afrim, i-a consacrat o interesanta lucrare in care il portretizeaza estetic.
A impartit critica in doua
Trebuie s-o spunem: Radu Afrim e o figura foarte speciala a teatrului romanesc recent. Cea mai speciala din generatia lui, care s-a impus printr-o stilistica inovatoare, personalizata; care a impartit criticii in doua, cei care ii adora creatiile si cei care i le detesta; care aduna neobisnuit de multi fani pentru cineva care face regie de teatru. De la debutul sau, la inceputul anilor 2000, Radu Afrim a lucrat foarte mult, mai intii in teatre independente, apoi in teatre de stat mici, la Sfintu Gheorghe, la Tg. Mures, Braila, ulterior, tot establishmentul s-a batut pentru a-l avea pe afis, pentru ca aducea selectii in festivaluri, premii si spectatori, iar Nationalele l-au clasicizat, oferindu-i scindura de esenta tare a scenelor lor. Nu fac parte din fan clubul lui Radu Afrim. I-am vazut spectacolele inca de cind era student si nu-l cunostea nimeni. A fost o intimplare. Mi s-a parut foarte curajos, perfect intemeiat estetic ce facuse. Inca de-atunci, totul era reinterpretat de acest tinar cu o infatisare voit rebela, dar genuine. Am si schimbat atunci citeva vorbe cu aspirantul de la Cluj intr-ale regiei, era foarte deschis, vroia sa stie cum ni se pare abordarea sa. I-am urmarit apoi productiile cind si cind, pe unde reuseam sa ajung. Despre controversatul Trei surori adaptare (ne)firesc de libera dupa Cehov am si scris, laudativ, caci era o tratare postmoderna a textului cehovian. Imi amintesc ca odata, cind eram in juriul UNITER de nominalizari, am mers la Odeon sa vad Joi.MegaJoy, o creatie extraordinara, prin care Radu Afrim demonstra ca stie sa reinventeze actori ajunsi la seniorat artistic. Din culise am aflat ca le spusese Dorinei Lazar, lui Constantin Cojocaru, Rodicai Mandache si celorlalti din distributie sa joace bine, „ca vine Oltita Cintec!“. Cind spectacolele lui nu m-au convins, am scris ca atare: Krum-ul de la Timisoara era sub nivelul altor productii, precum Boala familiei M de mai tirziu, din acelasi teatru; Dawn Way de la Iasi era inegal, prea lung. Napasta de la Teatrul National Bucuresti are si bune, si mai putin bune. Ideea e ca nu fac parte din anturajul de critici care-l urmeaza si lauda neconditionat, dar nici din gruparea celor care refuza cu obstinatie sa-i vizioneze productiile, stiind dinainte ca nu le vor placea.
O carte echilibrata
Nici Cristina Rusiecki nu e din categoria admiratorilor neconditionati. De aceea, cartea pe care i-a consacrat-o, desi o declara „o carte indragostita“, m-a si interesat. Si nu m-am inselat! E o carte echilibrata, care porneste de la statutul de vedeta al lui Radu Afrim, incearca sa-l decripteze, sa-l explice, avind calitatea esentiala a distantarii critice. Explica de ce regizorul e atit de prizat de tinara generatie, pe care o atrage in teatre, ceea ce e un lucru minunat. De ce foarte multi actori rivnesc sa lucreze cu el, pe cei mai multi experienta profesionala cu Afrim marcindu-i pozitiv si definitiv. Cristina Rusiecki apreciaza ca una dintre explicatiile succesului afrimian este faptul ca el comunica „cu infinit umor! Umorul celui deprins cu ironia si perspectiva detabuizata din filmele cult ale noii generatii“. Un „comic usor grotesc“, care vine din specificul „textelor din dramaturgia de azi“, cvasi-singurele care il atrag, in spectacole la care „publicul nu trebuie sa gindeasca. Trebuie doar sa simta“, care sint „un remix teatral de suferinta, duiosie si giumbuslucuri“. Asta e Afrim! Nota de cabaret, interesul tematic pentru marginali, familia cu probleme, relatia parinti-copii, violenta in toate formele ei, vizualitatea sint trasaturi ale stilisticii afrimiene pe care autoarea le aduce in discutie. O realizeaza prin analiza teoretica, exemple si marturii ale unora dintre cei care au lucrat mai mult cu artistul (Elena Popa, Rodica Mandache, Marius Manole, Constantin Cojocaru, Cezar Antal) si o discutie cu regizorul insusi.
Radu Afrim. Tesuturile fragilitatiimai are un atu: e ilustrata cu fotografii realizate de subiectul cartii. Care are si aceasta pasiune, a imaginii surprinse prin intermediul obiectivului foto si asezata pe un suport spre revizualizare. De parca ar incerca sa prinda instantaneul si sa spuna: „Clipa, stai!“.
Volumul va fi lansat la Iasi duminica, 6 octombrie, la ora 16.30, la Libraria Carturesti, in cadrul FITPT Iasi.