Incerc sa-mi inchipui cine ar putea crede ca in anii comunismului viata lui era mai buna decit azi si si-ar dori revenirea acelui sistem. Nu de ce si-o doresc: motive se gasesc. Nu, ma gindesc doar cine sint cei ce-o doresc. Adesea un astfel de raspuns nu se refera la trecut, ci la prezent: e un protest indirect la adresa realitatii de astazi. E rezultatul unor frustrari pe care le simt aproape toti romanii. Apoi, cind cei ce raspund sint tineri, ei nu se gindesc la regimul comunist romanesc in sine – nu l-au cunoscut si nu l-au trait –, ci la o imagine fictionala a comunismului, construita din istorii si informatii preluate, la o imagine a unei imagini.
Asa ca incerc sa-mi imaginez nostalgicii autentici, cei care au trait in epoca Ceausescu, apoi in nesfirsita epoca de tranzitie romaneasca, iar astazi ar prefera-o pe cea dintii fiindca sint intr-adevar convinsi ca atunci traiau mai bine. Aici exista, foarte probabil, mai multe categorii de cetateni, fiecare cu motivele si explicatiile lui, dar una, destul de raspindita, mi-a venit in minte aproape imediat. Si nu e vorba de fostii propagandisti si lideri locali sau nationali ai regimului comunist, fiindca, in general, ei s-au descurcat binisor si sint convins ca prefera capitalismul specific romanesc, unde se pot imbogati si isi pot etala bogatia si puterea pe fata, unui regim in care trebuiau sa se ascunda, temindu-se permanent ca vor fi maziliti ori chiar aruncati in inchisoare. Nu, eu m-am gindit la o categorie mai marunta, cea a unor votanti de rind, care nu au detinut si nu detin nici azi nici un fel de autoritate la nivel oficial.
E vorba de oamenii – destul de numerosi – care au lucrat in domeniul serviciilor si in comertul socialist: gestionarii, chelnerii, aprozaristii, vinzatorii de toate felurile – oameni obisnuiti, pe care aveai voie sa ii iei peste picior in texte si scenete umoristice, in revista „Urzica“ si in programele de divertisment socialist scapate la televizor. Nu aveau functii importante in aparatul de stat, nici cine stie ce puteri decizionale – si totusi atunci aveau mai multa putere si mai multa autoritate decit le-a putut oferi sistemul creat dupa 1989.
Cit de puternic putea fi un gestionar de magazin alimentar din – sa zicem – Timisoara, Iasi sau Bucuresti? Nici pe departe cit un prim-secretar de judet ori cit un colonel de Securitate. Si totusi in cartierul lui gestionarul respectiv era un fel de satrap local. Era salutat cu respect si lumea il trata cu maxima deferenta, fiindca el detinea controlul asupra unei resurse importante: mincarea. El administra ratiile de ulei si zahar dintr-o zona urbana, iarna la el ajungeau putinele lazi cu banane ori portocale dupa care tinjea toata lumea, iar o relatie de amicitie servila cu un asemenea sef peste resurse iti putea asigura o halca de carne macra, un baton de salam de vara ori o sticla de bautura fina, care nu aparea niciodata pe rafturi.
Pina si o vinzatoare de rind era o relatie ce trebuia cultivata si isi stia bine puterea. De chelnerii din restaurante ce sa mai vorbim? In librarii putinele carti bune care apareau erau puse deoparte, pentru apropiati si clientii importanti, sau deveneau marfa de schimb pentru alte produse – eventual, pentru gestionarul cu portocalele, care ar fi vrut sa aiba si el in casa Cel mai iubit dintre paminteni sau Shogun-ul lui Clavell. Vinzatorii din macelarii, care rezemau tejghelele cinci zile pe saptamina, asteptind sa treaca cele opt ore de munca, deveneau un fel de comandanti de trupe in clipa cind venea masina cu carne, iar in fata magazinului se stringeau sute de persoane pline de sperante, care ii tratau cu zimbete umile, ca pe niste stapinitori ai micii lor lumi cotidiene.
Pentru acesti mici stapinitori de odinioara revolutia a adus o degradare automata. Chiar si cei care si-au deschis propria afacere si-au pierdut aura si puterea de odinioara. Acum au de-a face cu clienti mofturosi si lipsiti de respect, carora trebuie sa le zimbeasca mereu – ei, cei mereu incruntati, in fata carora multimea numai ca nu facea plecaciuni cind le cerea o bucata de muschi. Fiscul ii controleaza, aia de la Protectia Consumatorului le purica marfa, profitul e mic, impozitele mari, iar respectul de altadata a murit. Nimeni nu-i mai saluta cu zimbetul acela slugarnic de odinioara, iar viata e tot mai grea si mai scumpa. Era mai bine pe vremuri. Si, cum spun aproape toti, pe-atunci ne descurcam. Adica ei. Se descurcau.
S-au dus vremurile alea frumoase. Si nu mai e nici respect, s-a stricat lumea, nu ca pe vremea comunismului, care ne dadea case si slujbe si, prin bunavointa domnului gestionar, banane si portocale o data pe an. Si nici nu mai sint bananele de altadata…