Pe vremea cind caile de informare nu erau libere, iar bruierea lor functiona cu sincope, saracia surselor inducea frustrare. „Basca abundentei“ de azi, sub care poti sucomba satul, nu e musai fericire. Sa ai la dispozitie o galaxie de sunete ca sa alegi unul capabil sa-ti usureze existenta, iata premisa indiferentei! Pompa reclamelor indirjite, bagate pe ureche cu sentimente de cirnatar, e mai nociva decit cenzura ideologica a partidului-stat? Intrebati in Coreea de Nord, poate aflati raspunsul…
Abonat la newsletter-ul unei publicatii dedicate muzicii progresive, am primit stirea despre un album nou, semnat Touchstone. Investigatii, informatii, cheltuieli. M-am pricopsit cu patru titluri, ale caror calitati nu se-nghesuie sa-mi dea senzatia uluitoare ca palpez coapsa paradisului sau inima intunericului. Totusi, sa scriu fie si zece rinduri de prezentare presupune ca trupa asta mi-a ridicat nitelus cortina de clei a insensibilitatii. Prin ce? Iata o necunoscuta, in urmarirea careia am sa plec pret de citeva paragrafe, cit se va derula din nou discul din 2007 – Discordant Dreams. Prima observatie ce pica la pagina e ca trupa descinde straveziu din familia castelanilor de (la) Yes, varianta cu Trevor Rabin majordom. Nu-i de mirare. Si chitaristul Adam Hogson, si claviaturistul Robert Cottingham, ambii cu destule incercari de-a pune pe roate proiecte si trupe, sint admiratori fara obiectii ai surprinzatorului 90125, discul prin care sigla Yes, considerata la un moment dat relicva, revenea in actualitate la jumatatea anilor 1980, intr-un fel putin agreat de vechii sai fani. Touchstone s-a format, prin 2006, ca multe alte grupari din comerciala Anglie, cu anunturi in presa de specialitate. Nucleul sus-pomenit si-a adaugat pe basistul Andre Moorghen, muzician profesionist capabil sa cinte orice, pe Henry William Rogers, un tinar baterist extrem de promitator, si pe vocalista Kim Seviour, zisa Elkie.
Ideea artizanilor Touchstone a fost sa puna in cocktailul muzical Yes, pe cit de sofisticat original, pe atit de indigest ca imitatie, afrodisiacul unei voci feminine. Pare fara sens si cumva redundant, insa rezultatul e fermecator. Kim Seviour are un timbru diafan, natural, lipsit de forta clasicelor voci damnate ale rockului si de rautatea metalistelor cu toale exclusiv negre. Pe primul disc e deseori dublata si inlocuita de-o voce masculina. Asta nu se datoreaza lipsei de incredere in capacitatile interpretative ale fetei, ci, banuiesc, indeciziei asupra directiei muzicale. Al doilea disc, Wintercoast, 2009, contureaza intentiile trupei. Feerie conceptuala, cu alternari de ritm si cromatica subtil adusa la melodie, pasaje aerate si fragmente dense ca un artefact gasit pe fundul oceanului, introducere in lectura lui Jeremy Irons, poveste fantastica despre fragilitatea fiintei singure in univers, fie pe-o coasta salbatica, fie intr-o casa mai rasarita dintr-un tinut (ne)coscovit de saracie…
Pasul urmator, The City Sleeps, 2011, conduce saga pe ritmuri discret accelerate, provenite dintr-o arie sonora mult largita, cu aceeasi vibratie intensa. Acuitatea perceptiei nu scade, fragilitatea umanului e diagnosticata la fel, nevoia de ingeri nu se pierde nici in aridul peisaj urban. Touchstone s-a inscris pe autostrada heavy-pop-metal, alaturi de Nightwish, Within Temptation, Lacuna Coil etc. Kim a capatat experienta, iar Hogson si Cottingham nu s-au blazat.
Experimente socante nu apar nici pe recentul Oceans of Time (2013, Cherry Red). Materia sonora este elaborata la fel de fin, vocea lui Elkie atinge siguranta ce-i poate propulsa cariera solo, structurile instrumentale tind sa inchege o montura fluida de aur si platina, pentru a pune in evidenta perla coroanei…