Drum lung, iti trece os prin os si mai toata viata prin fata ochilor. Si-ti vin in minte, habar n-am de ce, numai momente nasoale: cum ai luat un pumn in nas de la cel mai bun prieten, cum ai cazut in noroi in timp ce mergeai spre scoala si-au ris toti colegii de tine, cum spalai dimineata cu T-ul holurile caminului, iar prin boxe rasuna Modern Talking: You’re my heart, you’re my soul… Ma rog, chestii din astea.
Pe fereastra, totul e cenusiu, repetitiv – deal, copaci, cimp, cai, vaci, oi, oameni rataciti –, de parca cineva invirte la pedale, prin dreptul ferestrei, acelasi peisaj pictat fara pic de imaginatie.
Un batrin imbracat la patru ace se plimba pe culoar si culege scame de pe scaunele vagonului, in marea lor majoritate, goale.
Am vreo doua tentative sa scriu ceva, orice, ca sa treaca vremea. Nu merge. Inchid laptopul.
As fuma o tigara. Am una electronica, pe care o mai folosesc din cind in cind, dar in tren ma apuca, asa, o retinere. Nu prea as vrea ca, la o adica, sa dau explicatii cuiva despre cum e treaba cu fumatul electronic, ca asta-i abur, nu fum, ca aburul nu-i toxic si nu se prinde de haine, ca etc.
Pina la prima gara mai privesc peisajul, imi mai amintesc niste chestii nasoale din trecutul indepartat. Ma ridic, culeg si eu citeva scame de pe scaune. Apoi, tipul de la pedale parca schimba pinza din fereastra. Dupa deal, cimpie, cai, oi si oameni rataciti, apar blocurile.
Ma reped spre capatul vagonului, sa fumez o tigara adevarata.
E mult spus o tigara. La cit sta Intercity-ul prin gari, nu apuci decit sa tragi repede trei-patru fumuri, mai cu ochii-n patru si mai stinjenitor decit era pe vremuri in buda liceului.
Afara e un soi de zloata, o ceata amestecata cu ploaie si noapte. Vad in departare turla unei biserici.
Nasul fumeaza si el.
— Mai e mult? il intreb.
— Ohoo! Mai avem piine de mincat pina la Bucuresti!
— Sa ma grabesc cu tigara? Cit sta trenul? Ca de obicei stiu ca nu opreste mult…
— Fumeaza linistit. Ca doar eu ii dau drumul, ma asigura el, aratindu-mi cu tigara lui fluierul de la git.
Coboara si se plimba pe peron.
Vad cum se apropie de el o femeie de vreo patruzeci de ani, imbracata curatel, dar saracacios, cu o sacosa de plastic in mina. Linga ea, doua fetite chircite de frig, cu gluga pe cap, cu miinile indesate pina la coate in buzunare, cu privirea atintita la nas. N-aud ce spune. Nasul uita spre mine si apoi o indeparteaza pe femeie cu mina, categoric. Pleaca spre scara vagonului, iar femeia il urmeaza. Acum o aud:
— Hai, domnu’, ca-s cu fetitele si nu mai pot astepta atita pina la urmatoru’.
Nasul intoarce capul stinga-dreapta, se uita fix la mine, apoi la ea:
— Optzeci si doi de lei… Atita costa, asta-i pretul corect! ii zice femeii, dar parca dorea sa-mi demonstreze si mie ceva.
— Hai, domnu’, ca n-am atitia bani.
— Nu se poate, doamna. Da’ unde va credeti aici, la piata?!
— Va rog, uitati-va la fetitele mele.
— Nu pot. Nu-i corect fata de calatorii cu bilet.
Fetitele par resemnate, stau cu privirea in jos si dau cu sutul in pavajul jegos al garii. Resemnat pare si nasul. Isi arunca tigara, fluiera scurt si se urca din mers in tren.
Totul se petrece atit de repede incit n-apuc sa reactionez. Incep sa regret sincer fumurile alea trase pe fuga. Deodata, ma bintuie vina ca nasul a refuzat-o pe femeie pentru ca eram eu de fata, pentru ca le-am intrerupt o eventuala negociere (altfel, de fiecare data cind merg cu trenul am surprins controlori luind pe muteste, chiar la clasa I, si cite cinci persoane pentru douazeci de lei).
Imi ridic ochii din podea si vad batrinul la patru ace, plimbindu-se plictisit pe culoarul vagonului aproape gol, facind in continuare curatenie: culege o hirtie de pe jos, ia o punga de gunoi de pe un scaun, gaseste un surub pe o masuta si il examineaza.