Spectacolul ce se deruleaza in HD pe ecranul televizorului, plat ca oglinda neagra a vrajitoarelor din povesti gotice, fascineaza si stirneste zimbete melancolice in egala masura, daca nu ti-ai uitat pe undeva spiritul cusurgiu. Culorile sint redate cu stralucire parca putin exagerata, detaliile ies in evidenta cu brutalitate, deseori in dezavantajul protagonistilor. Batrinetea celor trei pionieri ai heavy-metalului, pozati pe coperta ca niste vicari ai „bisericii“ pe care au intemeiat-o fara sa aiba habar, pare mai accentuata decit e in realitate. Rezolutia incredibila a camerelor de filmat arata – si le poti numara – toate firele de par din nas (visul rockerilor de odinioara care prindeau greu un loc in fata la concerte). Simultan, obiectivele si senzorii CMOS de generatie noua surprind semnele firesti ale trupului ce si-a consumat vigoarea, ba chiar scot parca de sub pielea flasca osinza exceselor trecute si-o fierb pina la topire sub lumina flamboaianta a spoturilor multicolore.
Sunetul e bine captat si distribuit de Peter Barker pe sase canale. Nu contine nici o bilba (daca o fi, eu n-am remarcat-o). Asta induce suspiciuni de overdubbing (stapinul pupitrului de mixat, Greg Price). Banuiesc, vinovat, ca participarea lui Adam Wakeman (da, baiatul lui Rick!), la claviaturi si chitara, desi nu se vede pe scena, se aude in final. Dupa urechea mea, vocea lui Ozzy e cam defavorizata, fiind impinsa un pic prea mult indarat. Astfel, magma sonora capata unitate in detrimentul reliefului oferit de vocalist in chip natural. Exhibitiile lui din afara textelor (atent citite pe doua monitoare LCD, amplasate strategic dinaintea stativului de microfon) nu compenseaza lipsa vibratiilor metalice, pe care timbrul atit de particular, marca Ozzy Osbourne, le lansa odinioara, facindu-ne sa ne tavalim prin noroi. Sa fie acesta un semn ca vocea nu-l mai duce? N-ar mira. Nici Tony Iommi, nici Geezer Butler nu arata vechea putirinta.
E un fapt: oamenii au niste ani, pesemne s-au saturat de circul rock-and-roll ca orice practicant al unei profesiuni, fac bine ce stiu ei sa faca bine, dar nu li se poate cere nici entuziasm, nici vigoare. Un amanunt aparent inofensiv traduce o realitate ce nu deranjeaza. Din motive financiare, Bill Ward n-a intrat in schema pusa in functiune pentru albumul 13, produs de Rick Rubin si lansat asta vara. Cooptat in loc, bateristul Brad Wilk, cu o generatie mai tinar, aduce un taifun de energie si completeaza seismul cosmic provocat de „batrini“. Care batrini, fara sa etaleze rautatea de pe primele discuri, surprind si pun pe platane rugozitatea existentiala lipita de cotidianul fiecarei epoci. In turneul actual (memorabil intr-un fel), la baterie este invitat Tommy Clufetos, responsabil cu bombardamentul pe discurile lui Rob Zombie, echipier si-al lui Ozzy, acum trei ani, pe Scream. Masinaria rock-and-roll produce la nivel ridicat, n-are importanta cum; si, din perspectiva consumatorului, nici nu conteaza.
Dus de placerea celor 15 piese, fara intentia sa comit cronica de fata, mi-am dat deodata seama ca muzica asta imi place pur si simplu! N-am nici un argument „estetic“, nu pot justifica rational desfatarea fiecarei auditii. O stiu de pe la 15-16 ani, cind am auzit prima oara Iron Man pe casetofonul unui coleg de liceu.
Unii dintre fanii Black Sabbath se considera „adeptii cultului BS“. Trista ironie a vremurilor de pe urma, cind nu poti evita intrebarea God Is Dead?