E binecunoscuta dibacia italianului de-a transforma orice fleac intr-un punct serios pe care civilizatia contemporana s-ar putea sprijini. Nu ma indoiesc de posibilitatea ca, la o adica, izbavirea omenirii sa depinda de-o lista, uitata intr-o cripta monastica sau ascunsa de-un personaj obscur sub lespedea vreunui incunabul. Dar in zilele noastre, cind internetul e o prezenta continua si constanta pe telefonul oricarui amator de mijloace de comunicare instant, listele au devenit locuri comune ale existentei. A face din ele poezie nu constituie deloc o iscusinta tipica literatilor, dat fiind ca orice program de redare poate ordona dupa diferite criterii, inclusiv estetice, itemurile cuprinsului.
Si totusi, a pune intr-o lista discurile ascultate intr-un an, a le da calificative in functie de placerea primita contra cost, tinde sa tradeze psihologia celui ce face treaba asta. Lucru deloc inutil, bineinteles, pentru companiile de cercetare a comportamentului consumatorului, divizia marketing. Voi incerca, mai jos, sa contribui, ca si altadata, la propasirea caselor de discuri, enumerind preferintele mele intre aparitiile anului trecut, lasind insa cititorului libertatea de-a contracara, prin alcatuirea listei proprii. Uitati:
1. Steven Wilson – The Raven That Refused to Sing;
2. Orphaned Land – All Is One;
3. Ayreon – Theory of Everything;
4. Tedeschi Trucks Band – Made Up Mind;
5. Black Sabbath – 13;
6. Buddy Guy – Rhythm & Blues;
7. Leslie West – Still Climbing;
8. Daft Punk – Random Acces Memory;
9. David Bowie – The Next Day.
Am scris cite ceva, provocat de discurile astea. Pe locul 10 nu trec nume, ci profit de ocazie sa subliniez doua atitudini fata de muzica si/sau fata de spectatorii care platesc sa vada niste artisti. Cele doua fatete se gasesc pe blu-ray-uri recente: Rolling Stones – Sweet Summer Sun – Hyde Park Live; si Santana & McLaughlin – Invitation to Illumination – Live at Montreux. Primul e remarcabil prin faptul ca pune la dispozitia fanilor din toata lumea, la un pret nesemnificativ, dar la o calitate tehnica de invidiat, concertul dat asta-vara pentru norocosii londonezi veniti in parcul unde trupa a mai sustinut un spectacol de neuitat, in iunie 1969. Inca o data, batrinii pacatosi fac legea in domeniul showbiz, colectind atitia bani ca probabil habar n-au pe ce sa-i cheltuiasca. Fara a-si ascunde uzura si oboseala, Stones-ii cultiva respectul fata de spectatori, alimentind legatura stabilita de-un trecut furtunos cu hituri ce-au marcat tineretea tuturora si refrene izvorite parca din aer. (Aceasta grija am observat-o si la un concert dat la Bucuresti de Orphaned Land.)
Al doilea titlu putea fi unul dintre cele memorabile si nu exclud ca unora sa le sune astfel. Imaginea insa e gresita de atitea ori, incit te intrebi daca nu-i filmata cu smartphone. John McLaughlin se achita bine de partea sa, dar Santana pare venit pe scena numai pentru a se asigura ca nu-i fura careva sotia. Rar am vazut un chitarist mai sictirit, dinaintea unui public totusi select. Mestecind guma in scirba (bateristul facea si baloane!), latino-americanul se straduia parca sa-si alunge privitorii. Degeaba incearca McLaughlin sa acopere indispozitia partenerului, zadarnice virtuozitatile scapate de Santana din inertie, spectacolul sufera letal.
Evenimentele petrecute la noi sint prea cunoscute sa le pomenesc…