Filmul despre trei zile din cei 30 de ani pe care sculptorita Camille Claudel i-a petrecut in azilul de nebuni este un one woman show nu lipsit de ego. Dumont pare cazut in adoratia actritei pe care o pune sa joace „dezbracata“, fara nici un pic de machiaj, urmarind de foarte aproape cum cele mai mici nuante ii trec pe fata. (Sau e cazut in adoratia lui Dreyer, vezi Patimile Ioanei d’Arc?) La rindul ei, actrita e de multe ori patrunsa de misiunea ei aproape metafizica. Intriga nu prea e. In 1915 Camille Claudel era deja de doi ani in spital si inca spera ca fratele ei, poetul si diplomatul Paul Claudel (care o internase dupa moartea tatalui protector), sa vina sa o elibereze. In asteptarea lui, femeia scrie scrisori si, in general, nu face mai nimic. Dumont nu a lucrat dupa un scenariu si, la insistentele lui Binoche, i-a dat niste monologuri. In principiu, a rugat-o numai sa citeasca scrisorile lui Camille si sa incerce sa ii gaseasca starea. Documentindu-se, actrita a fost fascinata de seninatatea metafizica pe care sculptorita se pare ca a descoperit-o spre sfirsitul vietii, dar beatitudinea pe care Binoche o joaca fara mari dificultati parca e prea multa si prea evidenta. In plus, s-a filmat intr-un spital de psihiatrie adevarat, cu bolnavi si personal medical in haine de epoca. Cu acest element de veridicitate asigurat a priori, filmul da impresia ca a fost mai interesant ca experienta artistica si de viata decit in faza lui finala, desi folosirea in roluri secundare sau ca figuranti a unor bolnavi care nu-si dau seama ce li se intimpla e discutabila d.p.d.v. etic. Filmul e insa interesant pentru felul in care creeaza timp din lipsa unei intrigi propriu-zise, sugerind suferinta acestei femei inchise pe nedrept si dimensiunile largi ale timpului subiectiv in care destinul o lasa sa balteasca.
Tinutul din mijlocul verii
August: Osage County e o adaptare a unei piese de teatru scrise de Tracy Letts. Se vede cel putin din faptul ca de citeva ori Meryl Streep – fie singura, fie impreuna cu Julia Roberts – e ca intr-o piesa proasta. Cu toate astea, cum gesturile grandilocvente sint azi la mai mare cautare decit jocul interiorizat, ambele actrite au fost nominalizate si la Globurile de Aur, si la Oscar. „What’s wrong with you, people?!“, iti vine sa intrebi ca intr-un film american. Pe linga faptul ca John Wells, care a facut pina acum mai mult productie decit regie, nu stie ce sa le ceara actorilor si nici sa orchestreze scene cu multe personaje, scenariul e atit de deficitar (si din pricina piesei), incit la citeva ore dupa ce vezi filmul iti aduci aminte ca nu te-ai lamurit cum a ramas cu personajele secundare si ai senzatia, ca intr-un serial, ca vei fi lamurit data viitoare. Nu e suficient sa pui doua actrite talentate sa tipe una la alta ca sa ai un film de Oscar. Ma rog, Streep si Roberts nu sint cabotine tot timpul, Julianne Nicholson si Juliette Lewis se achita mult mai bine din plan secund, Chris Cooper si Benedict Cumberbatch se straduiesc si ei, dar e greu de pus carne unde nu exista de la bun inceput. August: Osage County nu e o drama uneori grotesca cu personaje puternice, ci un film cu un scenariu insuficient echilibrat si pe care regia lipsita de nuante nu izbuteste sa il faca credibil.
Supravietuitorul
Lone Survivorpleaca de la volumul autobiografic al lui Markus Luttrell, un membru al Navy SEAL care in 2005 a fost unicul supravietuitor al unei ambuscade organizate pentru capturarea unei capetenii talibane, in Afganistan. Povestea reala era cinematografica: dupa o misiune esuata, toti membrii comandoului sint ucisi de talibani, cu exceptia unuia singur care e descoperit si ascuns de localnici. Pe ecran, povestea devine improbabila, iar afganii buni si talibanii rai sint separati clar, ca sa nu existe dubii (basca afganul bun se si bate cu talibanii pentru viata americanului, ceea ce nu s-a intimplat in realitate). Filmul e credibil la capitolul impuscaturi, fiind si nominalizat la Oscar pentru montaj sunet si mixaj sunet. In rest, e prea concentrat pe lupte pentru a mai da atentie personajelor.