I-am intilnit, asadar, numele pe un disc recent aparut sub eticheta unei companii noi, Meloclassic, ce a publicat pina acum citeva zeci de imprimari de arhiva si recitaluri radiodifuzate, toate inedite pe disc. CD-ul cu Monique de la Bruchollerie (MC 1003) reia un recital dat la 5 septembrie 1959, in cadrul „Simbetelor muzicale de la Chartres“, inregistrat si retransmis apoi de Radioteleviziunea franceza. Programul avea drept piloni Sonata pentru pian in La bemol major, op. 110 de Beethoven si Carnavalul op. 9 de Schumann, carora li se adaugau Funeraliile lui Liszt, o Nocturna si o Berceuse de Chopin si trei piese purtind toate numele de Sonate ancienne, de Soler, Galles si Rodriguez. S-ar putea spune un concentrat al repertoriului central al pianistei franceze, eleva a unui mare pedagog, Isidor Philipp.
Atit Sonata op. 110 de Beethoven, cit si Carnavalul de Schumann au figurat in programele pianistei de la debuturile ei de succes, in 1933, cind era recompensata cu premiul Pagès, caruia avea sa-i urmeze premiul al treilea la Concursul International de Pian de la Viena in 1936 si un alt premiu la cel de la Varsovia, in 1937.
Cariera pianistei, nascuta in 1915 si care avea sa dispara la numai 57 de ani, a fost una fenomenala pe parcursul celor doua decenii de dupa al doilea razboi mondial, cu o succesiune de concerte si recitaluri pretutindeni in lume. Nu am datele necesare pentru a spune ce o atragea in estul Europei, unde a dat numeroase concerte, in Polonia, Uniunea Sovietica – Sviatoslav Richer exclama entuziast ca „era unica, un fenomen printre muzicieni…“ –, in Germania de Est, in Ungaria si, nu pe ultimul loc, in Romania.
Informatiile despre prezenta ei la Bucuresti, unde la sfirsitul stagiunii 1946-1947 a cintat Variatiunile simfonice de César Franck, cu Orchestra Radio dirijata de Charles Bruck, sint cele ce m-au determinat sa o amintesc aici. Departe de a fi „un semn de normalitate“, cum se intreba, probabil retoric, Octavian Lazar Cosma in cartea sa publicata in 1999 (Simfonicele Radiodifuziunii Romane), concertul ei, sub egida Institutului Francez, era printre ultimele ale unei ere ce se incheia. Artistii straini, ca si personalitatile romane ce asistau la concerte, se aflau deja sub supravegherea noii puteri comuniste…
O atesta documentele pe care Jean Michel Cantacuzène le-a publicat recent in Franta, intr-o admirabila carte despre Romania, centrata pe viata arhitectului George M. Cantacuzino. Acesta din urma, prezent la concertul amintit, ii scria la 7 iulie 1947 sotiei sale aflata in Anglia: „I-am dat lui Monique de la Bruchollerie, marea pianista franceza, un colier de smaralde si un inel frumos pentru tine. Este o artista senzationala si, dupa parerea mea, cu totul iesita din comun. I-am cerut si sa-l vada si sa-l asculte pe Serban [fiul arhitectului], sa-l faca sa ii cinte si sa-i dea sfaturi…“.
Cunoscutul arhitect si om politic liberal parea convins – cum o scria – ca mesajul ii va parveni sotiei sale, in ciuda continutului sau, gratie „amabilitatii unui diplomat [britanic, consulul Kendall]“. Scrisoarea era mai mult decit compromitatoare, cu o analiza a situatiei politice, intr-o maniera „lucid pesimista“: „Romania de astazi nu ne mai vrea. Totul e bun pentru a ne distruge, iar ceea ce s-a petrecut pina acum este doar inceputul…“.
Arestat temporar pentru a doua oara la inceputul lunii martie 1948, G.M. Cantacuzino marturisea intr-o declaratie data Securitatii timpului: „Vara trecuta am cunoscut-o pe Dna Monique de la Bruchollerie. Am incercat sa o prezint compozitorilor romani si am devenit prieteni. Atunci cind s-a intors in Franta, in drum spre Anglia, unde trebuia sa dea concerte, am rugat-o sa-i duca un inel sotiei mele… La revenirea ei in Romania, in decembrie 1947, am intilnit-o destul de des…“.
La 26 aprilie 1948, G.M. Cantacuzino avea sa fie arestat definitiv si trimis in gulagul romanesc pentru ani indelungati. Monique de la Bruchollerie si-a continuat cariera de succes si avea sa mai vina de cel putin doua ori in Romania, o data in stagiunea 1962-63 si, pentru ultima oara, in 1966, cind a cintat la Bucuresti cu Orchestra Radio. La scurta vreme, dupa un recital la Cluj, trimisa cu o masina oficiala si un sofer fara experienta spre Belgrad, a suferit un accident grav ce avea sa-i fie fatal profesional, punind capat carierei ei concertistice. In coma, refacuta apoi partial, dar suferind sechelele ranilor, a mai trait citiva ani, dind lectii ca profesoara la Paris si judecindu-se cu statul roman ce refuza sa-i plateasca cheltuielile medicale cuvenite. Doua destine ce pun pe ginduri si, repet, poate macar ca omagiu tardiv, Casa Radio ar putea sa-i publice un disc omagial cu documentele audio pastrate in arhiva de la Bucuresti…