Mircea Diaconu nu e singurul actor al carui talent histrionic este dublat de cel scriitoricesc, dar am avut o revelatie citind cu interes primele pagini, apoi pe nerasuflate restul romanului. Mircea Diaconu marturiseste in scris o istorie poate partial traita, poate complet inchipuita, recurgind la una dintre cele mai vechi forme de arta: spunerea unei povesti! Vocea autorului e vocea acestui pusti a carui perceptie infantila ne schimba complet perspectiva, infatisind candid o bucatica de lume compusa dintr-o familie, un sat, dar nu orice lume, ci aceea ravasita de sovietizarea fortata.
Inventarea si nararea povestilor sint specifice etapei orale a spiritualitatii, insa si acum, in faza tehnologiilor sofisticate, indiferent daca sint scrise, printate ori asezate pe ecranul unor dispozitive smart, povestile continua sa ne fascineze. Si mai e ceva ce tine, ca recunoastem ori nu, de specificul narativitatii: indiferent de subiect, povestile trezesc copilul din om, ne anima candoarea si nevoia de fictiune, si una si alta arhivate in pliuri mai vizibile ori mai ascunse ale mintii si sufletului de adult.
Povestile sint si vor fi in voga. Trebuie sa ai o poveste buna daca te-apunci de-un roman, o nuvela, o piesa de teatru, un scenariu. Si un spot publicitar ori versurile unui cintec spun o poveste, doar ca intr-o maniera foarte concisa. E nevoie de un miez narativ consistent si atunci cind vrei sa le impartasesti prietenilor o situatie traita. Nu incepi cu formula clasica „a fost odata“, utilizezi „sa vedeti ce mi s-a-ntimplat“, dar, ca sa atragi si sa mentii atentia, faci localizarea evenimentelor, descrii personajele, ai o introducere, gradezi tensiunea, oferi un final spectaculos. La noi, cind vine iarna le are pe toate, inclusiv un deznodamint provocator, deschis, ingaduindu-ti tie, lector-spectator, sa duci naratiunea mai departe. Daca te incumeti; daca simti ca te tin puterile de povestitor. Unii se nasc cu talentul acesta, o fac natural. Altii deprind de la cei priceputi cum sa descopere, sa creeze si sa transmita o poveste buna.
Storytelling-ul si teatrul
Storytelling-ul are traditie indelungata in intreaga lume. In tarile anglo-saxone, mai ales, e utilizat ca metoda de educatie nonformala si terapie, dar spunerea unei povesti s-a individualizat demult si ca specie artistica. In Marea Britanie, de pilda, exista UK Society for Storrytelling, iar intre 1 si 8 februarie, e National Storytelling Week. Aproape in fiecare oras exista comunitati ale acestor impatimiti de istorisire si spatii consacrate unde pot fi ascultate povesti. Storytelling-ul presupune un ambient mai intim, in care legatura dintre povestitor si audienta sa se stabileasca rapid, usor si gratie proximitatii. Materialul narativ prezentat e divers: basme si legende stravechi, folclor etnic, caci artistul povestitor e, adesea, si culegator de material nou, fapte de viata cu potential epic.
O poveste buna are si un pic de umor, de suspans, iar povestitorul trebuie sa stapineasca stiinta de a transmite celorlalti intimplari cu tilc. Storyteller-ii cu har te prind hipnotic in haloul propriilor fictiuni. Singuri in fata unui public, eventual ajutati de citeva instrumente muzicale simple, utilizate live, fac si desfac episod dupa episod uimind prin priceperea interpretativa. Nu-i intimplator unde povestesti; cind ai un material istoric, ruinele unor edificii de patrimoniu fac minuni; cind e un basm, umbra unui copac stufos ori un foc de tabara adauga un spor de mister. Desi au puncte tangente, storytelling-ul si teatrul se despart in multe privinte. Storytelling-ul nu e monodrama, nu e one man ori woman show. Nu ai decor, nu ai recuzita, nici costum ori alte artificii specifice teatrului. Esti doar tu, povestitorul in civil, si publicul, iar intre voi, povestea pe care vrei s-o impartasesti. Fara conventie, fara iluzie, pur si simplu cu sinceritate. Teatrul e un spatiu al imaginii, al privitului. Storytelling-ul e domeniul ascultarii, al stimularii auditive a capacitatii de fabulatie.
Diferentele dintre storytelling si teatru nu diferentiaza ireconciliabil cele doua specii. Fiecare a privit cu interes la mijloacele celeilalte. Tehnica dramaturgica si spectaculara, mai ales in formele de teatru nou care-si propun sa se apropie pina la suprapunere de realitate, storytelling-ul denunta caracterul performativ al limbajului teatral si-l recupereaza pe cel narativ.
Ce-ar fi daca nu s-ar povesti?! Spusul povestilor ne alimenteaza imaginarul, raspunde unei nevoi structurale de a comunica. De a afla povesti bune, de-a fi empatici, de-a ne emotiona. Acestor nevoi le raspunde romanul lui Mircea Diaconu La noi, cind vine iarna. Actorul de la „Nottara“, fostul director al teatrului de pe Magheru si ex-ministru al Culturii face storytelling de calitate premium.