Chiar daca unii vor obiecta ca a fi colectionar nu e o profesiune, ci mai degraba o voluptate, eu inclin sa cred ca nu poti ajunge colectionar fara o pregatire extrem de riguroasa, cu examene absolvite si teste de abilitati ce surmonteaza lejer durata unei facultati, deoarece se dau toata viata. Am gasit pe undeva exprimata ideea ca mentalitatea de colectionar apartine aristocratiei, de unde si raritatea ei in vremurile noastre curat democratice. Nu-i vorba, numeroase filme artistice si documentare cultiva confuzia (de n-o fi strategie de marketing) ce promoveaza o anumita sinonimie intre omul care colectioneaza ceva si nobilul cu sange albastru, membru al unui club, al unei elite, al unei loje secrete. Mai din popor fiind, si suficient de profan, imi permit insolenta sa apreciez ca a fi colectionar e, in primul rand, un viciu costisitor pe care si-l dezvolta, ca moft si semn de „clasa“, indivizii cu destui bani castigati fara efort ca sa-i poata cheltui pe ceea ce probabil considera fleacuri. Dar pentru alta categorie de oameni este un virus, o boala, un handicap, o insatisfactie, o stare de permanenta necesitate careia sunt gata sa-i jertfeasca ultimele resurse, doar-doar isi vor stinge setea de-a atinge obiectul adorat. Sunt si pasionati ai vreunei maistorii pretentioase, care isi fac din asta sursa de trai, agonisind molcom capodopere ale mestesugului, lasate cu limba de moarte nepotilor. Chitaristul timisorean Emil Kindlein e printre acesti fericiti, mostenitorul unui adevarat muzeu al ceasurilor, de care stie o intreaga lume culturala.
Am avut si eu puseuri de colectionar. Daca ma gandesc bine, toata viata am adunat cate ceva – de la pietre la carti, de la arcuri de bicicleta la discuri de gramofon (am si azi unul!), de la boabe de porumb la incurcaturi datorate firii mele nonconflictuale. In anii 1980 capatasem naravul acumularii cartilor tiparite in perioada interbelica, imbogatind realmente un anticar clandestin, pe care il vizitau, fara sa cumpere nimic, si domnii Liiceanu si Plesu, si de la care se aproviziona uneori Bedros Horasangian, acesta scriind si-o admirabila povestire. Sa fi pus deoparte banii lasati langa masa efectiv cocosata de volume vechi si foarte rare a domnului in cauza, pesemne ca numaram in 1990 o zecime din suma pe care se lauda c-ar fi detinut-o presedintele Basescu, tot la momentul zero al capitalismului bastinas. Critic la adresa altora neabtinandu-ma sa fiu, nu-mi refuz totusi puseurile autocritice. Drept care marturisesc aici, fiindca veni vorba, ca toate patimile personale de natura sa-mi confere vreo tusa evghenicoasa nu sunt decat simptomele trendului botezat cu elevatie consumism. Sigur nu stiu daca trebuie sa-mi fie rusine, intrucat, sa caut cu lanterna, tot nu gasesc intre neamurile mele pe vreun altul strangator de lucruri fara trebuinta iminenta. Fireste ca aproape tuturor consatenilor care imi vedeau biblioteca, dupa ce depasise 100 de volume asezate intr-un raft made by myself, musai sa le demonstrez cat de cat ca „le-am citit pe toate“…
Nu la fel se petrecea cu discoteca! Se intelegea de la sine ca ascultasem toate cantecele gravate pe vinil. Chiar daca eram lipsit de pick-up (aparat a carui posesiune limpezea chestiunea auditiei), discurile – numite si placi – erau obiecte ce nu trezeau nimanui suspiciunea ca le-as fi cumparat degeaba. Ma-ntreb: oare de ce sa citesti carti produce inca uimire, in timp ce sa asculti muzica nu?
Raspuns n-am nici acum, la rotunjirea celor 40 de ani de cand discul Dreptul de a visa – Progresiv TM (Electrecord, 1974) m-a facut deodata sa inteleg altfel lumea prin care umblam bezmetic…