Dupa cum nici reunirea cronicilor in volume nu e vazuta decat ca o incercare de a-ti gonfla bibliografic opera. Daca, in al doilea caz, ar da sa ti se interzica trecerea de la foileton la panorama, de la coloanele de revista la paginile de carte, in primul esti sincer compatimit pentru traseul invers. E trist, domnilor, ca un scriitor sau un critic care ar trebui sa-si faca Opera (trilogiile! sintezele!) pierde vremea scriind la gazeta pentru un public mai larg. E un blestem national acesta: in locul marilor constructii, preferam fragmentul de scurta respiratie; in locul enciclopediilor, cultivam portretul; in locul travaliului cu mii de fise deodata, pe care sa le exploatam constiinciosi, ne aplecam asupra ultimului meci al prapaditei noastre Nationale fotbalistice.
„Sa-i dam, ceara ma-sii, un Eminescu!“ cerea indimenticabilul Stanica Ratiu al lui G. Calinescu, adica al unuia dintre cei mai mari critici – si totodata publicisti – ai nostri. In montajul ironic calinescian, Stanica Ratiu este vehiculul unui cliseu, un cliseu atat de uzat incat suculentul personaj il reconditiona, din interior, printr-o sudalma patriotica. Dupa cum bine se stie, personajul e o lichea simpatica pana la dovada contrarie, atunci cand devine o lichea dickensiana. Insa prin replica lui favorita (la fel de cunoscuta ca aceea a lui Pirgu cu Montaigne, care ar avea „partile lui“), Calinescu taxeaza mai putin personajul, cat cliseul pe care acesta il subintinde. E comic pana la lacrimi sa vezi cum tocmai o secatura ca Stanica Ratiu deplange precaritatea constructiei culturale nationale…
Si este la fel de comic, pentru mine, sa listez dispretul aprioric al unora pentru publicistica, adica pentru un domeniu in care s-au ilustrat Caragiale si Eminescu, Arghezi si Camil Petrescu, Lovinescu si Calinescu, Preda, Cosasu si Ileana Malancioiu, Plesu si Dinescu, Agopian si Razvan Petrescu… De ce or fi pierdut vremea in Publizistik toti acesti oameni, poeti, prozatori, dramaturgi, critici si istorici literari sau de arta care aveau domeniul lor distinct de creatie, ilustrandu-l cu si mai multa stralucire? De ce, adica, publicistica, in toate aceste cazuri, a dublat o poezie, o proza, un teatru, o activitate critica exceptionala? Daca pentru altii publicistica este ceva cu semnul minus, eu ma intreb acum, la modul cel mai serios: ce are ea in plus fata de poezie, proza, teatru, critica?
Are, in primul rand, o sfera publica la care se raporteaza. Publica in sens cantitativ (mult mai multi cititori decat cei ai poeziei sau ai criticii, de pilda), dar publica si in sensul problemelor si preocuparilor generale. Poezia o scrii, esentialmente, pentru tine si pentru un cititor din viitor care va descoperi vitalitatea resursei tale artistice. Dar Eminescu scriind Glossa imi pare cu totul altul decat acel Eminescu care voia sa-i indrepte pe contemporanii sai „rataciti“ si consuma atata energie nervoasa si expresiva cu problemele lor. Artistul autentic isi este suficient siesi. Publicistul adevarat schimba aceasta relatie, intrand decis si adeseori memorabil in meleul preocuparilor publice. Nationale, ca-n Caragiale…
Daca timpul operei literare sau al sintezei critice este unul inghetat sau suspendat intr-o tema ori intr-un subiect, ora publicisticii tale bate o data cu ora zilei de azi. Bineinteles ca aduci in articolul tau flashback-uri si inserturi memorialistice, referinte diverse la autori si carti, fapte si situatii din istoria socio-culturala; dar pornesti, in „atacul“ publicistic, de la o chestiune de actualitate. Te raportezi asadar nu numai la problemele altora, dar si la prezentul tuturor. E ceea ce face jurnalistul profesionist, cum tu nu esti si n-ai vrut (sau n-ai putut) sa fii niciodata. Esti „doar“ un publicist care, vrand sa respire si alt aer decat cel al profesiunii sale, inalta putin capul de pe foaie si se uita in jur. Ia sa vedem, ce se intampla? Se intampla, s-a intamplat ceva? Si daca da, eu as avea ceva de spus pe tema asta?
Ritmul si stilul publicistic difera fundamental de cele ale creatiei sau criticii literare. Se apropie mai mult de ale cronicii literare saptamanale, facuta de asemenea in regim de deadline apropiat. Dar Publizistik este totusi altceva: ceva de sine statator, ceva ce nu seamana cu nimic. Aici, numai aici, poti sa fii si serios, si ironic, si patetic, si cu haz pur si simplu (daca ai haz; altfel e mai greu…). Aici poti sa schimbi registrele in viteza pe care ti-o alegi, cu alternari, mixari, prelucrari. Aici ai toata libertatea din lumea scrisului, condensata intr-un numar fix de semne ce pot fi montate oricum, pe orice tema, in orice registru, cu dubla, chiar tripla intentionalitate. Numai previzibil, flasc, moralizator si plicticos sa nu fii.
Caci autorii nostri „neintelesi“ sunt de regula comici; dar un publicist necitit de nimeni e chiar un personaj tragic.