Cum este posibil ca un asemenea personaj inclasabil si inclasificabil sa dispara din filmul pe care-l vedem?
Recitind insa pagini din Dietetica lui Robinson, dimpreuna cu textul cronicii mele din „Idei in dialog“, realizez ca – asumandu-se in fine ca scriitor publicat – Alex. Leo Serban si-a calculat inclusiv iesirea din scena. Mai intai: „A face ordine intre preferintele noastre, pastrand numai ce e esential“. Spre final: „Paradox: o carte «inchisa la toti nasturii», cu «inceput», «cuprins», «incheiere» – «impecabila», cu alte cuvinte – este un fragment; o carte convulsiva, facuta din bucati, din fragmente, este un intreg. O masura intreaga“.
Se priveste mult si des in urma, in Dietetica lui Robinson, si abunda simbolurile sau formele concrete ale arhivarii selective. Autorul raspunde la Chestionarul lui Proust; isi inventariaza si ierarhizeaza titlurile din Biblioteca ideala (cele zece carti pe care le-ar lua pe o insula pustie); vine imediat dupa aceea cu liste de preferinte prozastice si cinematografice; isi face o Mica antologie personala de masinute distruse in copilarie, si apoi un inventar de automobile intalnite in filme… Punand la un loc si confruntand toate aceste optiuni, se foloseste de Cufarul lui Robinson ca de un obiect al depozitarii si reliefarii afinitatilor sale.
Sunt trei avatari ai lui Alex. Leo Serban care contribuie la umplerea Cufarului si trei identitati ce se topesc una-n alta, lasand sa se vada insa conturul initial. Prima perioada, de tinerete propriu-zisa, e una a rezistentei prin cultura inalta si printr-un induiosator snobism la cenusiul mizerabil al ceausismului tarziu. E faza lecturilor grele, a licentei cu joycianul Finnegans Wake si a scrisorii adolescentine catre Julien Green care, dupa ce se va fi intors de la… Polul Nord, ii va si raspunde admiratorului sau din lagarul socialist. Este perioada unui Alexandru Serban practic necunoscut, inconjurat de matusi si stramatusi, scriind „comentarii literare“ subtile si indigeste, cu un vocabular pretios nedigerat suficient, mergand la Ateneu „la costum negru, papion, tenisi albi, un ciorap verde si unul rosu“ („ah, si o insigna cu Mao la rever!“) si dansand estimp, febril, pe hit-urile optzeciste ale lui Michael Jackson.
In loc sa se dezica de acest avatar juvenil si acneic, care traieste intru cultura, dar si intr-o oarecare confuzie artistica, Alex. Leo Serban il recupereaza si il proiecteaza pe ecranul cartii sale. Inainte ca pseudonimul cool sa se impuna, purgatoriul stilului caznit-savant trebuia parcurs. Faza a doua, si cea mai interesanta, va fi cea deschisa prin intalnirea tanarului de treizeci de ani cu momentul decembrie 1989. Cele cateva texte civico-politice incluse in ultima sectiune (Accidente) sunt intr-adevar accidentale. Alex. Leo Serban nu se dovedeste un cetatean implicat si responsabil, cu atat mai putin un activist politic caruia ii plac baia de multime si suprainaltarea unei tribune. Vrea sa fie un spirit contemplativ si estet, un individualist hedonist detestand sincer colectivismul, presiunea sociala si nationala, si dispretuind neechivoc gustul public (ce i se pare o contradictie in termeni).
De la teribilismul vestimentar din anii liceului, Alex. Leo Serban va trece la the next level: un teribilism, o fronda, un snobism dus in „straturile de adancime“, inaparent, stilizat si interiorizat. Neobisnuit este insa ca aceasta rafinare prin sublimare a fost procesata de catre autorul-personaj in acelasi interval in care el a vrut sa se faca realmente cunoscut marelui public. Pe de o parte, se „lucreaza“ si se „subtiaza“, in anii ’90, ca sa intre si sa figureze in elita, pentru a fi legitimat simbolic ca membru al unei caste de oameni fini, hiperinteligenti, extrem de inzestrati, neinchipuit de sofisticati. Pe de alta parte, cauta in aceeasi perioada un public mult mai larg in ai carui ochi sa se impuna.
Notorietatea lui se datoreaza libertatii de exprimare castigate in 1989; dar si pasului decis facut la timp de catre snobul indragostit de modernismul si experimentalismul literar, pe interfata larga a propriei publicistici. Narcisistul si flamboaiant-artistul Alex. Leo Serban a obtinut un a.l.s. iconic si, practic in aceeasi perioada, un statut de expert pentru toti consumatorii de cinema. Inainte de a.l.s., Leo este marca identitara a acestei mutatii, pe care societatea re-descoperita, spatiul public dintr-odata respirabil si ofertant o produc in sistemul de repere al unui ins care supravietuise pana in 1990 cu Biblioteca si cu Cinemateca.
Reiau acum intre ghilimele finalul cronicii mele din, de asemeni, defuncta si tot exceptionala „Idei in dialog“: „Cand am aflat ca Alex. Leo Serban a plecat definitiv (?) din Romania pentru a se stabili in Argentina (!), nu m-a mirat decit «locatia». Cufarul era umplut si astepta decizia proprietarului“.