Spectacolul a avut un destin scenic pozitiv, jucandu-se inca si acum, la longevitatea prezentei lui pe afis contribuind tema aleasa, calitatile dramaturgice ale textului, talentul actritei Katia Pascariu si devotamentul estetic al intregii echipe de realizatori (live-video: Cinty Ionescu, miscarea scenica: Farid Fairuz, scenografia: Adrian Cristea).
Ca autor, Mihaela Michailov este atrasa de subiectele cronice ale societatii, tratate dramaturgic in chei care combina realism, naturalism, minimalism, dar le imprima si un lirism aseptizat, care tulbura privitorul. Pornind de la fapte de viata, Mihaela Michailov le transforma in texte dramatice cu caracter de generalitate, expresii generice ale unor stari sociale autohtone, la care cu totii ar trebui sa meditam mai apasat. Dramaturgia Mihaelei Michailov e teatru politic, e un gen special de arta participativa care orienteaza spoturile teatrului spre puncte nevralgice din mediul public inconjurator. Scriitura ei e moderna, are incarcatura dramatica, intensitate, e un mixaj de tragic si comic, in care cele doua registre se reliefeaza reciproc prin forta contrastului. Mihaela Michailov priveste lucrurile din interiorul fenomenelor care ii atrag atentia. A scris multe piese despre/cu copii si adolescenti, a facut ateliere de dezvoltare a creativitatii la aceste varste, crede in puterea educativa a teatrului de acest tip, care trebuie sa se adapteze permanent, sa ramana conectat la spiritul timpului propriu copilariei. Copilaria de azi nu mai e precum copilaria bunicilor, timpii istorici sunt altii, iar procesul educational ar trebui sa tina cont de evolutia lumii. Pe asemenea coordonate sunt construite piesele Mihaelei Michailov. Ea scrie despre copiii si adolescentii de azi punandu-se in papucii lor, cum se spune, devenind vocea lor, intinzand o oglinda in care trebuie sa privim cu totii, elevi, profesori, parinti, bunici, vecini, prieteni, cunoscuti, oameni de pe strada. Incarcate astfel de verosimilitate, lucrarile ei vizeaza preferential inteligenta emotionala a spectatorilor.
Performanta in invatamantul autohton inseamna acumularea unui pachet cat mai mare de cunostinte, chiar daca unele perimate, calificative si note maxime, rezultate la concursuri scolare nationale/internationale, sute, mii de probleme de matematica, fizica rezolvate de azi pe maine. Profesorii buni sunt cei care impun elevilor un ritm ce nu mai ingaduie nici timp liber, nici ragaz pentru descoperirea adevaratului eu al fiecaruia. Tiparul din invatamantul nostru e copilul cu coronita, olimpic, numai ca lumea e frumoasa pentru ca e foarte diferita si nu toti trebuie fortati sa se potriveasca acestui sablon competitional. Dar daca iesi din tipare, esti catalogat copil rau! Imi amintesc ca la una dintre orele de dirigentie din etapa scolaritatii mele, invatatoarea, care era foarte de treaba, insista ca fiecare dintre noi sa dezvaluim ce lucruri rele am facut acasa. Eram tipul de copil extrem de curios, care mai facea si pozne, minore, dar atunci am avut dificultati in a identifica daca fusesem copil rau sau nu. Ca sa dau bine, am inventat ceva care nu se petrecuse in realitate. Desi nu fusesem copil rau, devenisem. Pentru ca „trebuia“!
„Copilaria se termina cand nu mai esti“
Din marturisile Katiei Pascariu am aflat ca pentru Copii rai au lucrat foarte intens, in echipa, vreme de vreo luna si jumatate si ca statutul de independent, care in Romania nu-ti ofera prea multe conditii materiale, i-a obligat la foarte multa creativitate. Actrita si-a tratat toate personajele cu aceeasi unitate de masura. Nu a luat partea victimei, a fetitei, ci le-a daruit tuturor, inclusiv „Doamnei“ si colegilor ei care practic o tortureaza, aceeasi atentie interpretativa. Iar asta se vede, se simte, e un spectacol echilibrat, care nu stabileste vinovatii, relateaza cu mijloace scenice, pune un deget pe o rana. Katia Pascariu e super tare, trece firesc, in fractiuni de secunda, de la un rol de copil la cel de cadru didactic adult, inapoi la copil vulnerabil, la copil timid, la copil rau. Katia Pascariu are talent cu carul. Cei care n-o cunosc poate nici n-o observa cand trec pe langa ea, pentru ca are o infatisare comuna, as zice chiar stearsa. Dar cand incepe sa joace, ca orice mare actrita, se transfigureaza si nu-ti mai poti dezlipi ochii de ea. Cu spontaneitate si inteligenta scenica in momentele interactive, atat de grele, isi activeaza capacitatea de improvizatie, spiritul ludic si tine in mana audienta, fara a iesi vreo secunda din linia spectacolului. Un costum neutru ii permite sa se metamorfozeze prin atitudine, voce, postura, rostire, fara artificii inutile, facandu-i jocul foarte credibil.
Orarul saptamanal al unui scolar din Romania arata cam asa: „din 168 de ore ale saptamanii, un copil doarme 56. Asta inseamna ca-i raman, in fiecare saptamana, 112 ore ca sa-si construiasca un sine. In fiecare saptamana, un copil se uita 55 de ore la televizor. Asta inseamna ca-i raman 57 de ore ca sa creasca. In fiecare saptamana, un copil sta la scoala 30 de ore. Opt ore ii iau pregatirea si drumul la scoala si inapoi acasa, sapte ore temele. Un total de 45 de ore, timp in care este constant supravegheat, n-are spatiu intim si este pedepsit daca incearca sa-si impuna individualitatea. Ii raman, in fiecare saptamana, 12 ore ca sa existe“, cum zice statistica din piesa. Dar pentru joaca?
Intr-un interviu, Mihaela Michailov declara ca, in opinia ei, „copilaria se termina cand nu mai esti. Faptul ca devenim oameni mari nu inseamna ca nu mai citim povesti sau nu ne mai uitam la desene animate. Inseamna ca ne blazam mai usor si ca ni se taseaza mai repede coloana imaginatiei. Cand nu ne mai jucam, am devenit nespus de tristi“. Copilaria si tineretea nu sunt delimitate de varsta, sunt o stare! Depind de noi! Iar de la copii avem intotdeauna atat de multe de invatat!