In deschiderea stagiunii 2014-2015, melomanilor ieseni li s-a propus o calatorie inapoi in timp, in urma cu 20 de ani, intr-una din institutiile reper ale genului liric european, printr-o mizanscena care, conform unor surse de la fata locului, a polarizat reactiile publicului. Spus in linii mari, era in plina ascensiune infuzarea spectacolului muzical – prin natura lui conservator, caci se hraneste din librete si partituri cu varste de sute de ani – cu elemente aduse din teatru, animand sustinerea muzicala, plastica scenografica, reinterpretand istorii imaginare. Regia ca operatiune de reinterpretare contamina pozitiv opera, fasonand artificialitatea specifica, obligand solistii sa adauge calitatilor vocale si talent actoricesc. Dupa 20 de ani, realitatile artistice s-au schimbat, gusturile publicului au evoluat, marii inovatori sunt acum, printre altii, Robert Wilson, Romeo Castellucci, Joel Pommerat.
Relatia creativa a lui Andrei Serban cu opera lui Donizetti e de cursa lunga. In O biografie, artistul scrie despre „Luciile mele“, despre cele trei montari diferite pe care le-a realizat la Chicago, Los Angeles, Paris. In aceasta de la Paris, transplantata si la Iasi, drama romantica a lui Walter Scott cu usor iz shakespearian, dar si de Woyzeck, zice Serban, este mutata ca timp si spatiu in prima jumatate de secol XX. Practica obisnuita in arta recenta a spectacolului, scopul relocarii ar trebui sa fie un beneficiu semantic, scop neatins insa acum. Schimbarea contextului istoric si geografic nu adauga decat in planul unui „altceva“ si prea putin pe linia incarcaturii de sensuri. Povestea de dragoste a tinerei Lucia nu creste in intensitate emotionala prin reamplasare istorica, ramanand in presiunea din opera sursa a datoriei fata de familie, memoria mamei, interesele fratelui.
Atmosfera decorului „e voit claustrofobica si opresiva“, scrie in programul de sala Andrei Serban. Scena e, intr-adevar, supraaglomerata, constrangand actorii si ansamblul de balet din punctul de vedere al dinamicii coregrafice. Masinariile scenice, manevrate de masinisti la vedere, sunt de efect vizual, dar pentru dimensiunile scenei iesene sunt prea multe, prea mari, aglomereaza. Stilistica vestimentatiei de scena e usor hibrida, intregul spectacol lasand senzatia de (inca) nelegat.
Sub conducerea muzicala a tanarului Vlad Iftinca, aflat in prezent pe lista dirijorilor asistenti de la Metropolitan Opera, partea muzicala suna impecabil, iar in rolul titular soprana Diana Tugui, in distributia vazuta de mine, gaseste resursele interpretative, atat muzicale, cat si teatrale, pentru a impune personajul. Alaturi de ea, tenorii Calin Bratescu, Florin Guzga, Andrei Apreotesei, Alexandru Savin, baritonul Adrian Marcan, basul Octavian Dumitru si mezzosoprana Maria Maxim-Nicoara au delectat auditiv publicul. Chiar daca interpretii mai au inca ticuri din opera traditionala, in care, obligatoriu, solistul trebuie sa cante frontal, orientat spre fosa orchestrei si bagheta dirijorului, cu fata la public. Nepotrivite pentru secolul nostru sunt iesirile din conventie ale protagonistilor care, aplaudati de public dupa o arie, parasesc rolul, si misterul, multumesc publicului prin reverenta, apoi revin la personaj. Aria nebuniei, catalogata de specialisti drept punctul de maxima intensitate al compozitiei, devine in conceptia lui Serban un moment catarctic. Lucia se transforma: de la copila jucausa din debutul spectacolului ajunge, prin suferinta si, finalmente, prin moarte, la eliberare. In final, pentru marirea intensitatii dramatice, Andrei Serban a multiplicat personajul Lucia, inducand ideea prezentei ei puternice si dupa disparitia fizica.
Colaborarile lui Andrei Serban cu Opera Nationala Romana din Iasi, trei la numar, au insemnat tot atatea reluari cu artistii trupei si cu colaboratori ale unor spectacole realizate de regizor pe alte scene ale lumii cu decenii in urma: Troienele (La Mama Theatre New York), Indiile Galante (Opera Garnier Paris), Lucia di Lammermoor (Opera Bastille Paris). Ca exercitiu de formare a publicului si ca experienta estetica pentru cei ce n-au avut sansa vizionarii versiunilor originale, reluarile sunt binevenite. Insa Iasiul cultural are potential pentru un spectacol inedit realizat de Andrei Serban si nu doar pentru restituirea unor versiuni de odinioara. Ar fi vremea pentru ceva nou.
FOTO: oZo