Primul e un debut romanesc independent intitulat chiar asa, Plansa. Autorul lui, Andrei Gheorghe, s-a nascut in 1986 si a absolvit Universitatea Media. Cu Plansa, pe care l-a co-finantat din propriul buzunar la partaj cu Dan Chisu, el s-a straduit sa faca o impresie cat mai buna si sa ne arate ca poate face un film frumos, dar a scapat din vedere ce era mai important – povestea. Nu reuseste decat de vreo doua ori sa ne faca partasi la ce se intampla pe ecran pentru ca in restul timpului e mai atent sa filmeze din toate unghiurile si sa construiasca un videoclip lung, in care scenele cu actori sunt legate prin secvente time-lapse cu marea ale carei valuri unduiesc sau peste care se invartejesc norii, si care dau filmului un aer neverosimil. E film artistic? E film de amatori? De ce sa folosesti time-lapse la fiecare cinci minute fara sa te gandesti ca indepartezi spectatorii de povestea pe care o spui? Andrei Gheorghe poate sa faca o frumoasa cariera in publicitate, dar deocamdata nu a reusit ca, punand la un loc imagine, text, actori s.a.m.d., sa ne dea iluzia ca asistam la o poveste. De fapt, oricat de profesoral suna, un film e mai mult decat suma componentelor sale, ori, aici nimic nu suna convingator cu exceptia a doua momente cand ai senzatia de cinema, cel in care Anda (Olimpia Melinte) si Alex (Silvian Valcu) incep sa se placa si al doilea pe care, sincer, nu mi-l mai amintesc. Povestea e mult prea putina pentru un film de aproape 90 de minute: Anda se muta de la Bucuresti la Constanta dand scrima pe sabie. La Constanta se antreneaza si Mircea (Marian Adochitei), care se pare ca ar fi iubitul ei, desi e absent mai tot filmul, suparandu-se si facandu-i doua scene de gelozie la final (regizorul nu s-a indurat sa lase una singura) cand isi da seama ca Anda s-a indragostit de Alex, tanarul ei antrenor. Cu un subiect de scurtmetraj nu se poate face lungmetraj, oricate imagini time-lapse ai inghesui acolo, ca gogonelele in borcan.
Dupa The Equalizer, noua colaborare dintre regizorul Antoine Fuqua si Denzel Washington, un publicitar cu simtul umorului ar putea face o reclama la un hipermarket pentru ca eroul lui Denzel isi gaureste adversarii cu ce apuca, de la tirbusoane la rotopercutoare, el fiind un agent CIA care se reactiveaza din supermarketul unde lucra, pensionat si anonim, pentru a razbuna o prostituata rusoaica pe nume Alina (!), maltratata de mafiotii rusi. Filmul a intrat in SUA cu rating R (Restricted), adica nu poate fi vazut de spectatorii sub 17 ani neinsotiti de un matur si, cu toate astea, a facut 35 de milioane de dolari din primul weekend. (O paranteza: CNC ar trebui sa modifice ratingul pentru filmele romanesti foarte proaste si sa le puna un R celor la care nu e recomandat sa mergi singur pentru ca n-ai cu cine „te rade“.) Prin comparatie, The Equalizer e lung, violent si, daca nu l-ar avea pe Denzel Washington in aproape toate cadrele, chiar n-ar avea nici un haz. Desi are freza lui Hitler, Marton Csokas incearca sa-l imite pe Javier Bardem din No Country for Old Men, dar personajul lui e un psihopat mult prea putin mobilat interior si prea putin interesant, desi nu poti spune ca actorul neo-zeelandez de origine maghiara n-ar convinge. Tot ce se intampla in film pare un motiv pentru scene foarte violente, Denzel Washington fiind pus acolo ca sa dea credibilitate unei povesti debile. Dupa un debut lent si inutil de vreo 25 de minute, filmul se anima cand angajatul de la hipermarket se schimba la fata si devine un fel Hiperman, ajutandu-i pe cei in nevoie.
In curte/ Dans la cour, primul film serios al lui Pierre Salvadori, joaca o carte dificila, cea a filmului dulce-amar cu oameni obisnuiti, dar, in ciuda prezentei lui Catherine Deneuve, devine el insusi modest. Punctul de plecare al lui Salvadori a fost dorinta de a explora dorinta oamenilor de a-si lua concediu fara plata de la o existenta in care nu se mai regasesc. Scrisa pentru Deneuve, povestea prieteniei dintre o pensionara care aluneca in senilitate si un muzician devenit portarul cladirii unde aceasta locuieste pleaca de la un umor de telefilm pentru a sfarsi in tragedie, dar e modest in toate cele. Daca platesti bilet, vei fi tentat sa razi si la glume mai lesinate – daca nu, risti sa stai bosumflat si cu falcile inclestate si la cele doua-trei situatii cand filmul are realmente umor. Finalul e bun, dar pana la el iti rozi unghiile.