din tufari sau dracu’ mai stie de unde, ca sa ma muste. Nu metaforic. Literalmente. De regula, o javra imputita, care cu greu putea purta denumirea de caine. Genul de animal pentru care dai in bobi ca sa zici precis ce-i – oricand il puteai confunda cu un viezure, un sobolan, o veverita, un harciog, o oaie galbejita –, un accident genetic cu dinti, chitit din motive bizare pe mine.
Cartea de munca mi s-a deschis ca profesor necalificat de romana, la sfarsitul liceului, dupa ce am picat examenul la Filosofie. Printre primii sub linie, daca nu cumva chiar primul, din cauza Geneticii. Bani n-aveam sa merg la „cu taxa“. Plus ca mi-era o jena cumva peripatetica sa fac filosofie la „cu taxa“. Imi crapa obrazul de rusine gandindu-ma la maestrul Diogene din Sinope.
Dumnezeu stie de ce pe vremea mea trebuia sa dai examen si la Genetica pentru a intra la Filosofie. Si era examen greu, de trei ore, trebuia sa stii un cartoi pe de rost, litera cu litera. Nu baliverne, nu aduceri din condei, nu vrajeli cum eram obisnuit eu la Filologie. M-am apucat sa invat pentru la anul – ca nu-mi placea munca –, m-am angajat profesor la tara, la mama si la tata acasa. Mai exact, in satul vecin, unde si facusem gimnaziul.
Atunci am realizat ca exista o legatura, ca teama adunata in copilarie – in timp ce ma duceam si ma intorceam de la aceeasi scoala cu parul in mana, insotit de hamaielile feluritor caini – e conditionata atat psihic, cat si genetic. Am inteles ca oricum aveam trauma in ADN inca dinainte de a ma naste, venind direct din supa primordiala in care s-a zamislit frica, odata cu primul parameci care a capatat dinti si s-a repezit asupra aproapelui. M-am si vazut atunci urmasul unor generatii intregi de neamuri raposate, fugarite de caini. Pe linia mea genetica, sunt sigur ca am fost oameni bravi, nu ne-am temut de tribul vecin, de ginta vecina, de vizigoti, de turci, de tatari, de nemti, de rusi si de moarte. Dar ne-am cam cacat pe noi de teama cainilor din vecini. Simt asta in mine. ADN-ul nu minte.
Pe-atunci, desi noaptea inca ma mai tragea ata la Logica lui Hegel – dar studiam intens cronicarii romani, ca sa intru la Filologie; da-o dracu’ de Genetica, n-o mai suportam! –, dimineata imi luam parul in mana, in calitate de profesor, si mergeam la scoala.
Dupa facultate, la postul de titular de romana pe care l-am castigat prin concurs – in Valea Lupului, practic intr-un cartier marginas din Iasi –, nici nu m-am prezentat. Printre altele, si din teama de caini.
Apoi, in timp ce faceam un master de Literatura comparata si Antropologie si nu mai rezistam in Iasi cu banii, dupa ce mi se acrise de dormit pe jos pe la prieteni, m-am reintors la tara profesor super-calificat. Alti caini, alta distractie prin noroaiele patriei, un soi de naveta la oras, doispe kilometri de mers la pas, apoi trenul proletar, ca sa fiu moderator la cenaclul Outopos.
Apoi am ajuns profesor de engleza la Camera de Comert si Industrie. Apoi am ajuns redactor de promovare si relatii cu presa la Polirom. Apoi, redactor-sef de promovare si relatii cu presa (si ah! ceilalti sefi au ezitat sa ma numeasca director, cum se cheama azi fosta mea functie; ar fi inteles si tata cu ce ma ocup in viata; director ar fi insemnat ceva!). Erau si acolo niste caini rai, mai ales in curtea interioara. Dar nici cu aia de la intrare nu mi-era rusine. Am plecat cu demisie de bunavoie, poate si cu gandul ca mai scap de caini, si am ajuns administrator financiar II cu atributii de marketing la Editura Universitatii „Al.I Cuza“. M-a luat un caine din curte in primire de cum m-am prezentat la concursul de ocupare a functiei. Nici cand am ajuns administrator financiar I, nici cand am ajuns redactor-sef, nu m-a lasat in pace. Ma astepta la poarta, ca un dusman credincios, in fiecare zi.
Apoi am fost coach-artist pentru o rezidenta la Tescani. Era acolo, fix in curba, inainte de a intra din sat pe aleea cu plopi care duce la casa lui Enescu, o bestie de caine cocalar care, sunt sigur, se tragea din spita celor ce macar l-au latrat pe Andrei Plesu pe vremea cand isi scria Jurnalul de la Tescani.
La Casa de Cultura a Municipiului Iasi „Mihai Ursachi“, unde am fost referent cultural I, ma hartuia cainele unui prieten, care venea cu el la serviciu. Multi ani, cat am fost freelancer sau somer, nu m-a amenintat aproape nici un caine, exceptandu-i pe cei cu care ma intalneam cand mergeam cu bicicleta.
In fine – spun lucrurile pe sarite, din lipsa de spatiu, altfel ar iesi o prea lunga poveste –, acum o luna jumate, am devenit Sef serviciu editura si programe culturale la Muzeul Literaturii Romane din Iasi (explica-i asta lu’ tata!). Si-am cunoscut in curte o javra lanoasa cu medalion la gat care, cu toate ca nu parea ca ma place, nici ca ma uraste nu arata. Si serile trecute, asa, pe la sase, cand deja e intuneric, am iesit in curte, la o tigara. Si hop!, deodata, fara nici un avertisment, oaia galbejita cu medalion s-a repezit sa-si infiga dintii in picioarele mele. Noroc ca a oprit-o in ultima clipa gardianul care da tarcoale cladirii, ca sa protejeze expozitia cu originale Rembrandt din muzeu.