Exilat in 1986 in Franta, neacomodat cu lumea culturala si cu viata sociala pariziana, el a alunecat din pozitia de centralitate castigata in anii ’70 in campul literar autohton. Desi criticul era prea putin preocupat de jocurile de putere si valorificare a unui anumit statut profesional, delimitandu-se nu o data polemic de cronicarii imbatati de iluzia ca fac si desfac itele canonului contemporan, el a pierdut, odata cu plecarea din Romania, acea uimitoare cota de interes pe care un public larg il manifesta, in regimul trecut, pentru literatura autentica. Artele reprezentand o supapa prin care societatea respira in anii comunismului, oamenii se dopau, literalmente, cu lecturi, auditii si meditatii intelectuale. Intr-un astfel de context de evazionism cultural si literaturocentrism, scrisul unui critic important conta, avea efect, determina in modul cel mai concret viitoare evolutii in cariera unor autori. Textele criticii de intampinare se condensau, cu o rapiditate nemaiintalnita de la inceputurile culturii noastre moderne, in fapte si repere de istorie literara. Parea – si era – suficient sa apara si sa se exercite un scriitor de calibru pentru ca el sa devina, in mod accelerat, parte integranta a tabloului axiologic, autor canonic, ba chiar clasic in viata.
Acest mediu l-a pierdut Lucian Raicu; si l-a pierdut dintr-o data, fara preaviz si fara drept de apel, fara tranzitia si acomodarea care i-au ajutat pe colegii sai de echipa si de generatie sa treaca, dupa 1989, din lumea veche in lumea noua. Cu rare si demne de semnalat exceptii, cititorii din ultimele promotii habar n-au cine este Lucian Raicu, ce a scris el, daca o fi scris ceva, si in ce masura conteaza macar un rand din cartile pe care le va fi scris. Plecat cu doua decenii in urma din Romania, criticul a devenit un absent cu mult inainte ca el sa fi disparut, definitiv si irevocabil, dintre noi. In ce ma priveste, nu incetez sa ma minunez de indiferenta cinica ori aculturala, de iresponsabilitatea cu care ne protejam de propriile noastre valori.
Raicu a parcurs un drum destul de sinuos pana la deplina suprapunere cu eul sau creator maxim manifestat, cu conturul de mare critic. Nu numai tineretea recenzentului din epoca trista a realismului socialist, dar si activitatea curenta ulterioara, de cronicar literar, reprezinta, daca privim retrospectiv lucrurile, un ocol si o intarziere. Adevarata vocatie a lui Raicu nu e de gasit in spatiul criticii de prima instanta, in lectura multidirectionata a cronicarului facuta cu ambitia de a cartografia un prezent literar eterogen si inegal. Criticul nu se simte confortabil in proximitatea unor autori de toata mana; si valoarea criticii lui e mai redusa in rarele situatii cand se apleaca asupra unor nume insignifiante.
Inaderenta lui Lucian Raicu la functia de autoritate „sanitara“ si de stabilire judecatoreasca a dreptatii fiecarui literat in parte a fost remarcata; ca si inadecvarea comentariilor sale, atunci cand ele se aplica unor carti irelevante. Critica lui Raicu este una a apropierii, nu a distantei mentinute, a detasarii. Ea traieste, plenar si memorabil, la intalnirea cu capodoperele literare. Respira aerul lor, le „vampirizeaza“, creste si sporeste prin contactul strans, nemediat, cu arta si gandirea unui mare creator. Iar exprimarea scriptica a acestor intalniri esentiale (cu Tolstoi, cu Gogol, cu Thomas Mann, cu E. Lovinescu, cu Rebreanu, cu Bacovia, cu Ionesco) este una asumat genuina – daca e posibil oximoronul.
Ca sa exemplific, eu scriu acum despre Lucian Raicu pe tonul celui care stie (aproape) tot despre traiectoria, opera si posteritatea lui, cu siguranta, partial afisata, ca datele esentiale ale acestui critic imi sunt cunoscute. Fara convingerea ca stim ne-ar fi mult mai dificil sa facem analiza, interpretare, exegeza. Lucian Raicu a ajuns, treptat, sa respinga aceasta ipostaza critica recurenta, postura pretins infailibila a detinatorului de evidente estetice. Cu toate ca stia mult mai mult(e) decat majoritatea colegilor de breasla, desi avusese experiente incomparabil mai profunde de lectura si reflectie pe marginea operelor, tonul sau scade voit, laolalta cu siguranta pe care, primul, Raicu si-o fisureaza. Opereaza aceasta diminuare la vedere, sub ochii nostri, se pune energic (!) intre paranteze; si iti vine sa protestezi imediat impotriva (auto)reductiei criticului, pe care o interpretezi, mai intai, ca o absurda anihilare de sine.
Pe parcurs insa intelegi legitima, frumoasa viclenie a criticului literar. El diminueaza, pune intre paranteze, anihileaza tocmai acea superficialitate epidermica a lecturii grabite, a intelegerii similare. Lectia lui Lucian Raicu este ca il face sa taca pe cel obisnuit sa vorbeasca tare si prea sigur pe el, obtinand, prin aceasta radiere a guralivului superficial din noi, avansul unei alte gandiri.