Titanic valsde la Teatrul Odeon Bucuresti l-am vizionat la aproape un an de la prima lui intalnire cu publicul. Era pe lista mea de interes din mai multe motive: regia ii apartine lui Alexandru Dabija, care si-a facut un proiect din montarea unei intregi serii de comedii romanesti; piesa lui Tudor Musatescu a ajuns in lumina reflectoarelor pe una dintre cele mai prestigioase scene romanesti, cea de la Odeon, cu o distributie care alatura talente din diverse generatii.
Spre deosebire de alte regii recente ale lui Alexandru Dabija, la Titanic vals artistul a optat pentru o abordare relativ cuminte.
S-a plasat in siajul piesei, lasand-o sa curga si mizand totul pe personaje. A procedat inspirat, pentru ca personajele lui Musatescu au suculenta verosimilitatii, consistenta dramaturgica, sunt, asa cum le aprecia autorul lor, vii din constructia scriitoriceasca. Titanic vals este portretul teatral al unei asezari de provincie care, indirect, prin intermediul familiei Necsulescu, pune in discutie si familia cea mare, tara. Piesa nu e perfecta: are multe linii narative care pe alocuri se suprapun, se concureaza in detrimentul celei centrale; unele actiuni sunt enuntate si insuficient dezvoltate; dar ceea ce coaguleaza teatral textul lui Musatescu sunt caracterele, taietura lor dramaturgica. Autorul le-a tratat pe toate cu o satira blajina, dojenitoare, care il face pe spectator sa le indrageasca inclusiv pe cele negative. Sau cel putin sa fie mai intelegator cu ele!
Elementul fundamental pe care a contat Dabija in spectacol a fost interpretarea actoriceasca. Ca regizor, si-a diminuat interventia si a lasat loc de desfasurare actorilor. Cu trupa de la Odeon relatiile sale creative sunt indelungate, se cunosc si, imi inchipui, au lucrat foarte bine si acum. Chimia artistica se vede atat in performanta starurilor de la Odeon (Dorina Lazar, Ionel Mihailescu, Rodica Mandache, Antoaneta Zaharia, Pavel Bartos), cat si in prestatia nou venitelor Ruxandra Maniu si Sabrina Iaschevici, ambele din palmaresul Galelor Hop 2012 si 2013.
Pe Ionel Mihailescu l-am urmarit in mai multe din creatiile lui Dabija de la Odeon: Ionesco, cinci piese scurte, Pyramus&Thisbe 4 You, Gaitele etc. Straluceste de fiecare data cu acea modestie a actorului deplin stapan pe ceea ce face, un tip de atitudine, din pacate, pe cale le disparitie intr-o vreme in care marketingul si vizibilitatea obtinute cu orice chip au inceput sa tina loc de valoare. In fiecare din rolurile abordate, Ionel Mihailescu are un stil de joc temperat, retinut, in fapt filigranat, atent la toate pliurile partiturii. Moderatia interpretativa, grija pentru detaliu, respectul relatiei cu partenerii de scena ii definesc stilul de joc. Si de aceasta data a avut o misiune dificila pe care a realizat-o foarte bine. In primul rand, a avut de „luptat“ cu versiunea antologica pe care Grigore Vasiliu Birlic i-a croit-o lui Spirache Necsulescu in filmul din anii ’60, difuzat in reluari de televiziuni, deci cvasi-cunoscut. A trebuit sa imagineze un personaj de contrast cu toate celelalte din scena si a facut-o cu buna masura, fara stridente, afisand pozitivitatea personajului printr-o parcimonie de efect. Si acum joaca mult pe voce, dar si atitudinal, iar discursul sau de la final este remarcabil tocmai prin firescul rostirii, prin nuantele imprimate.
Scenografia, partea de decoruri, este creatia lui Helmuth Sturmer, iar costumele sunt semnate de Corina Gramosteanu. Fara sa incarce, creand un cadru, mobilarea scenica are valente conotative. Surprinzator, totul graviteaza in jurul unei canapele. Felul in care evolueaza rostul scenic al acestui banal obiect de sufragerie devine emblematic pentru semantica spectacolului. In prima parte a reprezentatiei, in locuinta saracacioasa a Necsulestilor, o canapeluta neincapatoare pentru o familie atat de numeroasa cuantifica statutul social. In partea a doua insa, dupa primirea mostenirii, canapeaua capata dimensiuni gigantice, spre hazul generalizat. Joaca cu proportiile nu e un simplu truc de crestere a comicului, are potential semantic. Marirea in dimensiuni a sofalei este corespondentul vizual al grandorii de mucava a Necsulestilor. Cocotatul pe divan e dificil, cere efort, pentru ca locul acestor caractere nu e acolo. Canapeaua devine perimetru de joc pentru interpreti, iar micimea umana a personajelor sare si mai tare in ochi pe aceasta mobila nefiresc de mare. Multifunctionala, canapeaua intoarsa cu spatele devine pupitrul de la care Spirache isi tine discursul, implorand sa nu fie ales. Simbolistica scenografica e eficienta si cand o barcuta de hartie arde in proscenium, anuntand naufragiul care-i va imbogati. Iar fundalul e o imagine uriasa cu vaporul Titanic surprins in plina scufundare. Citarea istorica functioneaza, alimenteaza si ea rasul, transmitand semnificatii.
Cu ironia-i specifica, Tudor Musatescu declara la vremea lui unui jurnalist ca a dorit sa devina dramaturg „ca sa culeg aplauze“. Titanic vals – in regia lui Alexandru Dabija la Teatrul Odeon din Bucuresti cu Ionel Mihailescu, Antoaneta Zaharia, Dorina Lazar, Nicoleta Lefter, Sabrina Iaschevici, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Ioan Batinas, Alexandru Papadopol, Pavel Bartos, Rodica Mandache, Anda Saltelechi, Dan Iosif – e un spectacol rasplatit cu ropote de aplauze.