Viziunile si retoricile lor sunt divergente, ilustrand nu un set comun postmodernist, ci specificari individuale substantiale si expresive. Sigur postmodern (dar un postmodernism muiat de sentimentalism) este Traian T. Cosovei. Fragmentarismul si „incoerenta“ elaborata sunt bine exploatate artistic de Liviu Ioan Stoiciu. Ceilalti trei bautori de absint se distanteaza insa vizibil de textualismul livresc si biografismul apter, cautand un drum propriu si – daca nu e prea emfatic spus – o conditie de exceptionalitate lirica. Pentru Nichita Danilov intr-o buna masura, iar pentru Ion Muresan si Ioan Es. Pop intr-un mod decisiv, un poem nu este un text, un oarecare produs cultural, parte a unei conventii mai larg acceptate. Un poem este Textul, cu majuscula si articol hotarat; sau nu este nimic.
De aici survin diferente atat in registrul scrierii poeziilor, cat si in intinderea lor propriu-zisa. Traian T. Cosovei si Liviu Ioan Stoiciu sunt favorizati de textele mai scurte, care formeaza serii, accentul cazand pe insumarea versurilor. E greu de selectat, la ei, un poem anume care sa iasa in evidenta; si nu pentru ca n-ar fi capabili sa scrie asemenea bucati, ci fiindca gandirea lor producatoare e seriala. Mai elaborat si mai desfasurat este, in multe piese, Nichita Danilov, care face din teatralizarea discursului o tehnica de a expune si aprofunda drama fiintei. Si la el, insa, sistemul poetic, lumea lirica cresc prin aditionare si insumare. In schimb, la Ion Muresan si Ioan Es. Pop, aproape ca nu exista pagina care sa nu marcheze mizele si tensiunile intregului. Semnificatia e deodata particulara si globala, vizionarismul cuprinzand Totul intr-un text si intregul text intr-un vers.
Cate o imagine, simbolica sau pur vizuala, apare la acesti autori ca pentru a ne dovedi ca un fond finit si comun este actualizabil in maniere distincte, personale. Ca sa vedem specificul fiecarui autor, trebuie sa observam si aceste apropieri. Formal posibile, ele dovedesc, la o lectura atenta, diferentele de profunzime. La Traian T. Cosovei, „calea lunga, ferata“ simbolizeaza fara rest calatoria printr-o viata zbuciumata, alaturi de „suti, sandralii, culegatori de chistoace, fantome“ si alte categorii socio-profesionale, curente ori supranaturale. Din Neon, clasa a treia curge o nostalgie sfasietoare, a poetului-menestrel pe care-l poti citi „printre sine de tren“. Pentru Liviu Ioan Stoiciu, sina de tren, terasamentul, traversele tin de o arheologie a memoriei, de copilaria intr-un Canton cu luminiscenta paradisului. Calea ferata nu e deci o imagine a calatoriei, a trecerii, a alunecarii spre moarte, ci, dimpotriva, o imago mundi iesita din bogatia perceptiva si fabulatorie a copilului. Din loc in loc pe terasament reproiecteaza imaginea lumii si a raiului concepute atunci.
Moartea insasi este vazuta „cu un ochi de copil si altul de batran“, cu atentia distributiva a primului si cu dragostea retroproiectiva a celui de-al doilea, fostul puber devenit la randul lui tata. La Nichita Danilov, moartea mamei este o amintire dureroasa, traumatica, de adult pe deplin constient. Despre orice s-ar vorbi, in lungul poem Fluture cap-de-mort, imaginea mamei crucificate pe masa de disectie revine ca un laitmotiv implacabil-terifiant. Clipele decisive ale existentei, secventele adevarului ultim si ingrozitor, ajung sa orchestreze compozitia textului, sa-l organizeze in jurul unor nuclee tragice, de care poetul nu poate si nu vrea sa scape.
Mai mult decat o componenta, o masca si un vector poetic, tragicul este la Ion Muresan si Ioan Es. Pop o dimensiune. Operand cu una si aceeasi imagine, cei doi mari poeti (ca sa nu evitam evaluarea si incadrarea de ansamblu) transforma o banala papusa de carpa ori de guma, jucarie a copilariei in ani nu foarte indepartati, intr-un extraordinar de pregnant simbol negru. Al demonicului fara de care viata noastra ar fi senina, luminoasa – si incompleta. La Ion Muresan, urletele provocate de aceasta papusa-sperietoare, intr-un ritual voodoo inversat, intors spre agent, dau cea mai buna definitie a poeziei. Poemul despre poezie este poemul despre Raul din care cresc florile negre ale versului. La Ioan Es. Pop, papusa de guma, ferfenitita, e un dumnezeu personal, abia incropit, procurat cu enorma dificultate, in absenta Dumnezeului celui adevarat si viu. Este un simulacru de transcendent si o lege morala cu „o mana sarita din umar“ si „cauciucul de pe pantece taiat“.
Ce-ar mai trebui spus, la final? Ca Bautorii de absint ar fi putut numara inca cinci poeti oricand antologabili. (Ion Stratan, Mariana Marin, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Cristian Popescu.) Fotografia de grup ar fi fost atunci mai mare; dar mi-e greu sa cred ca si mai convingatoare.