Nu va voi relata aici cele ce se intampla cu bolnavii lui Hristo Boicev, va voi spune doar ca exista un personaj – care se recomanda Will, dar trebuie sa primim cu precautie aceasta aluzie, caci ea este, in final, supusa revizuirii – care noteaza, noteaza, noteaza, noteaza, noteaza tot ce li se intampla celorlalti. Crezul lui Will este ca faptele nu au sens, dar ca in scris ele isi capata sensul. Crezul lui Will este ca totul trebuie consemnat, ca nimic din ce nu este consemnat nu merita, la rigoare, sa existe si nici nu va exista.
M-am regasit in ultima saptamana in situatia acestui personaj de teatru. N-am scris nici un articol despre ce s-a intamplat in redactia „Charlie Hebdo“ si nici despre ce s-a intamplat dupa aceea. Asa am crezut eu ca e bine, ca e prea putina tacere in lume in trena acestei tragedii. In schimb, mi-am notat. Ce s-a scris, unde s-a scris, cine a scris. Mi-a rezultat o arhiva pe care o contemplu inspaimantat.
Caci: un cunoscut cronicar al intamplarilor zilelor noastre incearca sa nuanteze activitatea caricaturistilor. Indrazneste sa foloseasca aceasta conjunctie adversativa: „dar“. Nu i se ingaduie. Se porneste in contra sa un spirit pamfletar devastator. Nu exista nici un „dar“! Nu e permis sa consideri caricaturile cu pricina o manifestare a libertatii de a fi excesiv. Nu e voie! In periculos secol ne mai aflam. Se admite tot mai putin opozitia la ideile noastre. Suntem, iata, in timpul unui totalitarism-selfie. De parca o conjunctie adversativa ar justifica o crima. Cand il folosesti pe „dar“, indeobste mai aduci o nuanta tabloului. E dincolo de orice discutie ca nu e tolerabil ca un om sa traga cu pusca in alt om ca raspuns la o satira. E scandalos, e revoltator, e cumplit ca s-a ajuns aici.
Un altul a indraznit sa intrebe de ce s-a ajuns totusi aici? Atat i-a trebuit! Politizeaza! E un neispravit! Cum indrazneste? E oribil sa constati ca la varsta istorica a islamului, crestinismul avea exact aceleasi porniri? Nu e corect politic? Cum armonizezi acest sat global contemporan, cum poti sa ii faci sa se inteleaga pe cei care cred ca, in chestiunea libertatii, totul este permis, ca nu se poate altfel, cu cei care nu permit nimic dincolo de propria intelegere a civilizatiei – sever limitata?
S-a scris ca suntem toti Charlie, ca nu suntem toti Charlie, ca mai bine am fi toti politistul musulman care a murit aparand dreptul lui Charlie de a-si bate joc de credinta sa, ca e ridicol sa il pui pe Profetul Mahomed in curul gol in geamurile chioscurilor de ziare, s-a discutat indelung, inflacarat, despre solidaritate, despre libertatea de expresie, despre Paris, despre ghetoizare.
Am notat, am notat, am notat, am notat, am notat. N-am crezut oportun sa adaug micile mele observatii. Erau de altfel neinsemnate: sunt, de pilda, convins ca, in cazul fanaticilor religiosi, religia este un pretext, nu o cauza. Ca fanatismului i se poate atasa (si i se ataseaza) orice alta motivatie. La fel cum cred ca nu Dumnezeu (indiferent daca exista sau nu) e de vina pentru ce isi fac oamenii unul altuia pe pamant, ca omul il va omori pe celalalt om, fie el si aproapele, daca el divinizeaza o rosie, iar celalalt un castravete, ca asa a fost dintotdeauna si ca nici nu se poate schimba prea mult in viitor.
M-a tulburat spiritul de turma, fara urma de filtru critic, cu oameni aderand la un hashtag fiindca asa e la moda, fiindca asa fac si ceilalti, m-a uluit cati specialisti in Coran sunt printre noi, cati oameni cu umor n-au totusi relaxarea de a nu ii pizmui pe cei care nu rad la aceleasi glume, m-a ingretosat ipocrizia in chestiunea presei. Iata-i: milioane de cetateni care nu numai ca nu auzisera niciodata de „Charlie Hebdo“ pana acum, dar mai au si tupeul de a poza in aparatorii gazetarilor de pretutindeni. Inutil sa ii intrebi cand au platit ultima oara pentru un act jurnalistic. In mare, sunt aceiasi care isi turnau galeti cu gheata in cap pentru combaterea unei maladii al carei nume deja l-au uitat. Mi-e si frica sa intreb, prin iunie incolo, cine a fost si cu ce s-a indeletnicit Charb?
Mai bine tac. Si notez.