Autorul isi ataca tema scriind despre femeia care pleaca la munca in Italia si, in contrapunct, despre fiica ei de scoala primara care ramane acasa si sufera de lipsa mamei. Se deschide astfel o naratiune pe doua planuri, cum autorul a mai practicat in cateva randuri in romanele de pana acum. Tehnica contrapunctica s-a cam uzat de cativa ani incoace; ea tinde sa fie previzibila si sa para mecanica, repetata cum e de numerosi scriitori, ca un fel de stindard modernist mereu la indemana. In Fetita care se juca de-a Dumnezeu, alternarea istoriilor este mai semnificativa totusi decat in alte locuri: povestea mamei si povestea fiicei ilustreaza doua realitati, practic doua lumi diferite. Pana aproape de sfarsitul cartii, sentimentul cititorului este ca cele doua ar functiona foarte bine separat.
Letitia, femeia care emigreaza, lasand in urma sotul si doua fiice, una adolescenta si una de scoala primara, are, in ciuda spatiului acordat, un rol mai degraba secundar in roman. Un cronicar marturisea ca i-a uitat numele imediat dupa lectura, lucru explicabil, daca ne gandim ca nimic dramatic nu i se intampla, in afara faptului de a sta despartita de familie (ceea ce, orisicatusi, nu da decat o drama mediocra). Ea incearca sa se descurce printre straini, sa faca fata singuratatii si complexelor psihologice care mediaza relatia cu angajatorii si cu oamenii de pe strada. Pe langa asta, asculta povestile prietenelor emigrante, viziteaza locuri de adunare ale romanilor de pe langa Roma, precum targul de la Anagnina, trimite cadouri celor de acasa si vorbeste cu ei la telefon si prin internet. Experienta ei este atat de impersonala incat nu-i apartine. Ea este reflectorul si raisonneur-ul, mesagerul povestilor altor imigranti. Partea ei din roman este statica, cu tot antrenul istoriilor picaresti ale unei prietene emigrante a Letitiei, Laura.
Impresia data de aceste capitole e ca avem de-a face mai degraba cu un examen analitic, bine ilustrat, al conditiei de emigrant. Sunt observatii inteligente despre diferentele dintre „noi“ si „ei“, de pilda aceea ca stilul relaxat de viata si eleganta ii fac pe occidentali sa para mai isteti decat romanii care, chiar daca stiu unde e pe harta Madagascarul, pierd la impresia artistica: „cand ai barba tepoasa si hainele saracacioase, nu mai ai cum sa pari destept… iar daca iti lipseste si un dinte din fata, pari prost de-a binelea!“. Complexele de inferioritate o fac pe Letitia sa-si redescopere, in Italia, cunostintele de franceza din liceu si admiratia vaga pentru Gauguin, ca si cum s-ar afla la un examen in fata patronilor. Ca de fiecare data, cultura devine un fel de proptea identitara, indemnand la burzuluiala atunci cand strainii stiu despre orfelinatele din Romania, dar „nu tu Eminescu, Creanga, Caragiale, nu tu Cioran, Eliade, Ionescu“. Si mai e patania romanului, respectabil la el acasa, care e prins, curand dupa revolutie, furand dintr-un supermarket din strainatate: explicatia e ca in supermarketul bine aprovizionat el s-a simtit ca evadat din inchisoare si ajuns intr-o utopie in care regulile de comportament valabile pana atunci nu se aplica. Material pentru o buna, matura eseistica despre sentimentul bulversant al celui care, in strainatate, intelege foarte concret ca identitatea culturala, apartenenta la un anumit mod de a fi si de a face, nu e chiar o vorba goala.
Romanul fetitei „care se juca de-a Dumnezeu“ pare si el sa sufere de un deficit de epic. Insa aici autorul se rascumpara creand un personaj atasant, cu un limbaj aparte, fetita ramasa singura cu bunicii, dupa ce tatal se muta din casa, impreuna cu fiica mai mare. Radita traieste intr-un univers construit din imaginatie, in care gratuitatea hazlie si travestiul unor suparari reale isi fac parte egala. Partitura ei ii apartine in intregime, astfel ca realitatea din orasul provincial romanesc de unde Letitia emigreaza are un obligatoriu caracter magic si o topografie fistichie: „Lablocuri“, cartierul „spaniolilor“, cartierul „italienilor“, curtea „Mameirele“. In acelasi timp, lumea marunta a copilului poate sa dea masura intreaga a pierderii legaturii cu mama, fara sa faca uz de arsenalul sentimental. Atunci cand mama pleaca in strainatate, grija fetitei este legata de teme: „vom face teme la caligrafie prin scrisori sau mai bine prin telefon“, se gandeste ea. Radita inventeaza jocul de-a Dumnezeu atunci cand se urca pe un bloc si incepe sa le „comande“ in gand oamenilor de jos ce sa faca: „Pe o banca, o doamna in varsta statea cu o revista in brate, iar ea ii porunci in soapta citeste! si doamna prinse a citi. Un copil de varsta lui Nasturel isi pregati mingea, isi facu vant, iar ea ii porunci suteaza! si el trase“. Dan Lungu profita de senzatia de intimitate degajata de monologul interior si construieste un personaj simpatic, cu o interioritate teatrala si un mod ocolit de a vorbi despre toate cele. Totul e vazut intr-o dezordine poetizanta: emotiile sunt localizate in burta, un copil vrea sa invete engleza ca sa il faca americanii extraterestru, altul, mai mic, vorbeste despre masinute mici care, cand vor creste mari, vor deveni camioane si despre un frigider care e racit. Lumea e, care va sa zica, interpretata intr-un mod personal de copii cu o reprezentare partiala a vietii. Totul e explicat prin emotiile si ideile marunte ale universului lor marunt, ceea ce da un efect comic si induiosator.
Dan Lungu are intuitia artistica de a face ca raul sa se abata nu asupra emigrantei pline de griji, ci asupra celor lasati acasa. Bunicul Raditei are vise complicate, neplacute, in care diavolii il invita insistent sa semneze un pact inevitabil, care-i aminteste de tinerete. Mamarea, vecina si ruda a bunicilor, moare si asta introduce in lumea Raditei tot felul de chipuri obscure si rauvoitoare. In fine, raul isi face aparitia chiar in familia ei, obligand-o sa creasca mare. Povestea feerica (cu toate neajunsurile si tristetea) a Raditei se transforma in roman si capata greutate. Din pacate, lungind istoria nespectaculoasa a mamei emigrante Letitia, se pierde din vedere necesara legatura intre parti. Deznodamantul schimba situatia, restabilind o legatura aparent pierduta. Fantezia nestapanita a fetitei capata corectia realitatii; povestea pentru copii se incheie si locul ei e luat de istorie si de intamplarile ei pentru oameni mari.
O reflectie despre diferenta dintre istorie si poveste apare spre sfarsitul romanului. Bunicul Raditei sustine ca „in viata, lucrurile niciodata nu se termina, avem doar senzatia, la un moment dat, ca e un fel de sfarsit, o acalmie, insa oricand ele se pot rasuci. Degeaba asteapta ea, ca in viata, sa vada cum se termina filmul, pentru ca in realitate toate finalurile sunt provizorii. Istoria merge mai departe“. Dar poate ca rostul oricarei povesti este, asa cum crede bunica din carte, cel de a reafirma rosturi morale: „N-o intereseaza nici istoria si nici politica, pasiunile lui Petru, nici daca istoria se termina maine sau poimaine. Uneori ea ii raspunde ca, de fapt, finalul cel adevarat il cunoastem cu totii, cei buni ajung in rai, iar cei rai in iad“. Cele doua alternative ridica o problema majora, pe care autorul, spre lauda lui, arata ca a studiat-o indelung. Este povestea o simpla paranteza in cursul istoriei, fara consecinte asupra acesteia din urma? Este copilaria, cu invataturile ei despre separatia intre bine si rau, o simpla abatere de la normalitatea raului cu care ne invatam cu totii, dupa o anumita varsta, sa „coabitam“? Oare literatura nu face decat sa-i pedepseasca pe cei rai si sa-i rasplateasca pe cei buni? Mai merita inventate povesti si scrise romane, cand avem anchete jurnalistice si istorii „de viata“ serioase? Dan Lungu nu vrea sa transeze aceasta dilema, care mi se pare ca subintinde buna parte din opera sa, si foarte bine face. Cititorii se vor indrepta spre aceasta carte, cea mai buna a autorului de pana acum, cu disponibilitatile si prejudecatile lor. Important e ca, dupa lectura, nu le vor pastra identice.
Dan Lungu, Fetita care se juca de-a Dumnezeu, colectia „Fiction. LTD“, Editura Polirom, 2014