Cea mai recenta carte a Annei Gavalda publicata in Romania se numeste Billie (in original, Le dilettante, 2013) si a aparut in februarie anul acesta, in colectia „Biblioteca Polirom. Actual“, traducere si note de Ada Tanasa. Billie este, mai mult decat celelalte volume ale autoarei franceze, as spune, o carte care poate starni pasiuni la poli opusi – acest lucru insemnand ca fie iti va placea foarte tare, fie o vei detesta intens. Nu cred ca scriitura si subiectele tratate de Anna Gavalda in acest volum te pot lasa indiferent, reactia nu poate fi una calduta, ci fierbinte, intr-un sens sau in celalalt.
Cititorii lui Gavalda vor remarca si in Billie, cu siguranta, acelasi stil curat, simplu, fara decoratiuni inutile, frust, aceeasi preocupare pentru teme actuale – precum homofobia, diferentele majore dintre paturile sociale superioare si inferioare, prietenia, iubirea, dificultatea de a te regasi si a te monta intr-o lume intoarsa si intortocheata s.a. –, vor redescoperi personaje care impart aceleasi nume cu altele din romanele anterioare ale scriitoarei – cum ar fi Franck din Impreuna, acolo bucatar, aici viitor bijutier, personaj principal alaturi de Billie, cea care o va juca pe Camille (poarta numele pictoritei din Impreuna) intr-o piesa, la scoala – si o imagine cat mai fidela a Frantei profunde, contemporane, nefardate.
Cei care, dimpotriva, vor lua in maini Billie fara sa o fi citit pe Gavalda pana acum vor fi putin luati prin surprindere de limbajul usor licentios folosit aici – sper ca pudicii nu se vor scandaliza, nimic nu e gratuit, personajul-narator o cere caci, provenind din „lumea a patra“, nici nu se putea altfel –, de lejeritatea cu care intri in naratiune si empatizezi cu personajele principale, de cat de lin curge lectura, de cat de colorate, expresive, alerte sunt dialogurile, cat de autentic este monologul lui Billie, tanara care povesteste viata ei si a lui Franck, plina de hopuri si deziluzii, aflata intr-un punct critic, cat de bine conturate sunt personajele si biografiile lor, cat de frumos pot fi impletite umorul cu ironia, tragedia cu fericirea, tandretea cu iubirea.
Pe mine cel mai mult m-a atras, dincolo de scriitura si tot ce deriva din aceasta, faptul ca o carte aduce impreuna cele doua personaje principale si le salveaza, astfel, vietile. Poate parea o utopie sau o tendinta spre idealism din partea mea, insa recunosc ca ma dau in vant dupa tipul acesta de carlig, ma prinde si ma tine in text. Chiar daca afirmatia mea va fi calificata cu adjectivele „naiv“sau „patetic“ (peiorativ), consider ca vietile oricaror cititori impatimiti au fost salvate, la un moment dat, intr-un fel sau altul, de descoperirea cartilor si a pasiunii pentru lectura.
Billie si Franck ajung sa lege o prietenie stransa gratie piesei Cu dragostea nu-i de glumit a lui Alfred de Musset, pe care profesoara de franceza de la clasa a IX-a, doamna Guillet, o alege si o imparte fragmentat elevilor ei, prin tragere la sorti, pentru a o juca dupa vacanta de Pasti. Cei doi marginali cu nume inspirate din muzica (Billie Jean, respectiv Frank Alamo), din medii sociale aflate in antiteza, sunt, astfel, obligati sa se intalneasca, sa se cunoasca, sa petreaca timp impreuna: „Da, ne reperaseram, insa ne-am evitat in toti anii astia pentru ca eram ciumatii colegiului Jacques-Prévert. Eu pentru ca eram din Morilles (nu e numele vreunui sat izolat sau al vreunui orasel aparut peste noapte precum ciupercile, e… nu stiu… de fapt, n-am stiut niciodata… o groapa de gunoi… un soi de zona artizanala… un soi de centru de reciclare a deseurilor unde nimic nu e triat… toata lumea ii zice «la tigani», dar nu erau tigani, ci doar familia mamei mele vitrege… tatal ei, unchii ei, surorile ei vitrege, fratii mei vitregi si toti ceilalti… cei din Morilles, ce mai…) si pentru ca bateam drumul aproape doi kilometri in fiecare dimineata si in fiecare seara ca sa ma duc la alta statie decat a mea, cat mai departe cu putinta de harababura lor si de a mea «rulota, dulce rulota» de teama ca ceilalti pusti n-o sa ma mai lase sa ma asez langa ei in autobuz, iar el pentru ca era prea diferit de restul lumii… Pentru ca nu-i placeau fetele, dar nu le iubea decat pe ele, pentru ca era bun la desen si nul la sport, pentru ca era sfrijit si alergic la orice, pentru ca se plimba mereu singur cuc (…). (…) povestea, asa cum o spun eu, suna prea mult a cliseu plasticos… micutul poponar bolnavicios si Cosette a lui de la groapa de gunoi, recunosc, ii cam lipseste subtilitatea, dar ma rog… ce-ai vrea sa nascocesc in loc?“ (pp. 33-34).
Billie ne vorbeste, de la inceput si pana aproape de sfarsit, de la capul lui Franck. Amandoi zac intr-o prapastie din Muntii Cevennes – acolo unde nimerisera in urma unei drumetii planuite de Franck pentru un potential iubit. El este inconstient, iar ea isi roaga steluta norocoasa sa-i salveze viata. Disperata, va turui pe de-a-ntregul destinele lor incercate. Sub acest pretext, tu, cititorule, vei avea ocazia sa le asculti povestea. Si, poate, sa tragi ceva foloase de pe urma acesteia. In fond, o astfel de confesiune e cam greu de gasit la orice pas.
El o respecta, iar ea simte ca este tratata demn pentru prima data; o invita la el sa-si invete rolurile, ea accepta cu emotie; el ii citeste piesa lui de Musset, ea asculta, impreuna o discuta pana-n panzele albe; ea devine Camille, el Perdican, iar impreuna uimesc intreaga clasa, in frunte cu profesoara. Drumurile li se despart la intervale regulate, timp in care amandurora vietile le iau pe aratura – ea isi incepe viata sexuala mult prea devreme si se prostitueaza pentru a scapa din mediul toxic de acasa, unde alcoolul si violenta domina orice clipa, el isi continua studiile dupa chipul, asemanarea si dorintele tatalui autoritar, intolerant, extremist. Nefericirile lor se domolesc numai cand se regasesc si au curajul sa infrunte obstacolele ce le stau in cale. Se sprijina unul pe celalalt si se bucura de micile placeri ale vietii, muzichii si cartulii, schite de bijuterii si cine diverse.
In ciuda tuturor traumelor, a tuturor experientelor mai mult decat neplacute, Billie si Franck sunt niste invingatori. Invingatori prin puterea prieteniei si a iubirii. Si iti este drag de ei, chiar daca finalul fericit iti provoaca disconfort, nu te convinge sau ti se pare prea facil. Pana la urma, nu povestea lor, povestea unor sute de mii de oameni, te fascineaza, ci sinceritatea randurilor si ochiul tau suprapus peste al lor.
In final, va las cu ultimul paragraf din volum (un soi de spoiler alert). Daca veti putea digera optimismul acesta debordant, compromisul ultim al romanului, restul cartii va fi pe placul vostru, iar aceasta va este dedicata (cum sta scris si pe prima pagina, „clandestinilor“): „Jubilam pur si simplu, fiindca avusesem dreptate din nou: o poveste buna, mai ales una de dragoste, se termina intotdeauna cu o casatorie cu cantece, dansuri, tamburine si toate celelalte.
Ei, da…
La-la-trala… Tra-la-la…“ (p. 211).