– Fragment –
Ne scoteau la munca fara nici un fel de liste, ne numarau din cinci in cinci la poarta. Ne asezau intotdeauna in grupuri de cate cinci, pentru ca nici pe departe soldatii din escorta nu stiau toti sa foloseasca eficient si rapid tabla inmultirii. Orice operatie aritmetica devenea o treaba serioasa, daca trebuia s-o aplici in plin ger si, mai ales, pe un material viu. Cupa rabdarii detinutului se putea umple brusc si conducerea tinea cont de asta.
Acum aveam o munca usoara, o munca rezervata blatarilor: taierea lemnelor cu un fierastrau circular. Fierastraul se invartea in batiu, tacanind usurel. Noi pravaleam un bustean urias pe batiu si-l impingeam incet spre fierastrau.
Fierastraul tiuia strident si ragea furios – nici lui nu-i placea munca in Nord –, dar noi impingeam busteanul tot mai mult si iata ca acesta se despica in doua bucati neasteptat de usoare.
Al treilea om din grup taia lemnele cu o secure grea, albastrie, cu coada lunga si galbena. Taia butucii mai grosi pornind de la margini, pe cei mai subtiri ii despica de la prima lovitura. Loviturile erau slabe – tovarasul nostru era la fel de flamand ca noi, dar zada inghetata se despica usor. Natura Nordului nu este neutra, nu este indiferenta, ea este in cardasie cu cei care ne-au trimis aici.
Ne-am terminat munca, am stivuit lemnele si am inceput sa asteptam escorta. Aveam soldatul nostru de escorta care se incalzea in cladirea pentru care taiaseram lemne, dar se cuvenea ca acasa sa ne intoarcem in formatie completa, cu toata brigada, impartita in grupuri mici la trecerea prin oras.
Odata munca incheiata, nu ne-am dus sa ne incalzim. Observaseram de mai multa vreme un morman de gunoaie langa gard, ceea ce nu era de neglijat. Deprinsi cu indeletnicirea asta, amandoi tovarasii mei cercetau mormanul cu ochi de expert, dand la o parte, unul dupa altul, straturile acoperite cu gheata. Bucati de paine inghetata, un ghemotoc de parjoale inghetate si niste sosete barbatesti rupte – iata achizitia lor. Cele mai pretioase erau, de buna seama, sosetele, si imi parea rau ca nu ajunsesera in mainile mele. Sosete, fulare, manusi, camasi, pantaloni „liberi“ – toate obiecte „civile“ – erau la mare pret pentru oamenii care imbracau de decenii doar haine date de stat. Sosetele puteau fi reparate, carpite si apoi, in schimbul lor, te puteai capatui cu tutun sau paine.
Bafta tovarasilor mei nu-mi dadea pace. Desprindeam si eu cu mainile si picioarele bucati pestrite din mormanul de gunoaie. Dand la o parte o carpa ce semana cu niste mate omenesti, am zarit – pentru prima oara dupa multi ani – un caiet cenusiu de scoala.
Era un caiet banal de scoala, un caiet de desen pentru copii. Toate paginile erau pline de desene in culori, lucrate cu migala si pasiune. Intorceam foile sfaramicioase din pricina gerului, pagini naive, reci si stralucitoare, acoperite cu chiciura. Si eu desenasem candva – asta se petrecuse demult – gasindu-mi un locsor la masa din sufragerie, langa lampa de gaz cu fitilul lat de sapte linii1. Sub atingerea pensulei magice prindea viata viteazul mort din poveste, parca stropit cu apa vie. Acuarelele colorate, ca niste nasturi de haine de dama, se aflau intr-o cutie alba de tabla. Tareviciul Ivan galopa pe un lup cenusiu prin padurea de brazi. Brazii erau mai mici decat lupul cenusiu. Tareviciul calarea lupul asa cum ii calaresc evencii pe renii lor, aproape atingand muschiul cu calcaiele. Un fum se inalta in spirala spre cer, iar pe cerul albastru si instelat se zareau pasarele, ca niste bife.
Cu cat mai intens imi aduceam aminte de copilaria mea, cu atat intelegeam mai limpede ca ea nu se va repeta, ca nu voi gasi nici o rasfrangere a ei in caietul din fata mea, al unui alt copil.
Acesta era un caiet infricosator.
Orasul nordic era din lemn, gardurile si peretii caselor erau colorate intr-un ocru-deschis, si pensula tanarului pictor repeta acest galben pretutindeni unde voia sa arate constructiile de pe strazi sau obiecte facute de mana omului.
In caiet se vedeau multe, foarte multe garduri. In fiecare desen, garduri galbene si uniforme, infasurate in liniile negre ale sarmei ghimpate, imprejmuiau oamenii si casele. Asemenea modelului oficial – lagarele –, in caietul de copil, sarma ghimpata acoperea toate gardurile.
Langa gard se vedeau oameni stand in picioare. Oamenii din caiet nu erau nici tarani, nici muncitori, nici vanatori, ci soldati, escorte si santinele, toti inarmati cu pusti. Chioscurile de adapost impotriva ploii, ca niste ciuperci, se aflau la picioarele unor imense turnuri de paza. Iar pe turnuri umblau soldati, tevile pustilor straluceau.
Caietul nu era voluminos, dar baiatul reusise sa picteze in el toate anotimpurile anului din orasul sau natal.
Un pamant stralucitor colorat uniform in verde, ca in tablourile timpurii ale lui Matisse, si un cer albastru-albastru, proaspat, limpede si senin… Apusurile si rasariturile erau de un sangeriu-intens, dar lucrul acesta nu se datora nepriceperii unui copil de a folosi semitonurile si nuantele, de a descoperi tainele clarobscurului.
Combinatiile de culori din caietul de scoala nu erau decat o imagine fidela a cerului Nordului indepartat, ale carui culori, lipsite de semitonuri, sunt neobisnuit de pure si de clare.
Mi-am adus aminte de o veche legenda nordica despre Dumnezeu care mai era inca un copil cand a creat taigaua. Nu s-a folosit de prea multe culori, acestea erau copilaresc de curate, desenele erau simple si clare, subiectele – naive.
Mai tarziu, cand Dumnezeu a crescut si a devenit adult, a invatat sa decupeze modele bizare de frunzisuri, a nascocit o multime de pasari multicolore. Plictisit de imaginea lumii din copilarie, Dumnezeu si-a acoperit cu zapada creatia si a plecat in sud pentru totdeauna. Asa spunea legenda.
Nici in desenele hibernale copilul nu se indeparta de adevar. Verdeata disparuse. Copacii erau negri si goi. Erau zadele de Dauria, nu pinii si brazii copilariei mele.
Iata o scena de vanatoare. Un caine ciobanesc german cu colti ascutiti tragea de lesa pe care o tinea in mana tareviciul Ivan. Tareviciul avea pe cap o caciula militara cu clape, purta o scurta alba din blana de oaie, paslari si manusi lungi cu un singur deget – kraghi, cum sunt numite in Nordul indepartat. Peste umar ii atarna o mitraliera. Copacii triunghiulari, desfrunziti erau infipti in zapada.
Copilul nu retinuse nimic altceva, vazuse doar case galbene, sarma ghimpata, turnuri de paza, caini ciobanesti, soldati din escorta cu mitraliere si cerul albastru, albastru-intens.
Tovarasul meu arunca o privire in caiet si pipai foile.
— Mai bine ai cauta un ziar, daca vrei sa fumezi.
Imi smulse caietul din maini, il mototoli si-l arunca in mormanul de gunoaie. Caietul incepu sa fie acoperit de promoroaca.
1Linie, unitate de masura care in Rusia avea 2,54 mm.
AUTORUL
VARLAM SALAMOV s-a nascut la 18 iunie 1907 in Vologda, in familia unui preot. Dupa terminarea scolii, in 1924 s-a angajat ca tabacar intr-o pielarie, iar in 1926 a fost admis la Facultatea de Drept a Universitatii din Moscova. In 1929 a fost arestat si condamnat pentru editarea clandestina a Testamentului lui Lenin. In 1931 a fost eliberat si repus in drepturi, dar sase ani mai tarziu a primit o a doua condamnare, de 5 ani, pentru „activitate contrarevolutionara trotkista“ si a fost trimis in Kolima, unde a muncit in minele de aur. In 1943, la anii de condamnare i-au fost adaugati alti zece pentru afirmatia ca scriitorul Ivan Bunin „este un clasic rus“. Absolvirea cursurilor de felcer in 1946 i-a salvat viata, Salamov executand restul detentiei ca angajat al unor spitale pentru detinuti. A fost eliberat in 1951, dar a parasit Kolima abia in 1953. In perioada 1954-1973 s-a dedicat reconstituirii experientei traite in lagarele staliniste in Povestiri din Kolima, una dintre cele mai cumplite epopei ale secolului XX. Salamov a fost reabilitat in 1956 si s-a mutat la Moscova. Grav bolnav, in 1979 a fost internat intr-un azil de batrani, apoi transferat intr-un spital de psihiatrie moscovit, unde a murit la 17 ianuarie 1982. Prima editie in limba rusa a Povestirilor din Kolima a aparut la Londra, in 1978. In Rusia au inceput sa fie publicate in 1988, iar prima editie completa a aparut abia in 1989.