Nostalgia de la luz, care a fost vazut si in Romania, la Festivalul One World, punea in relatie desertul (era filmat in Desertul Atacama) cu explorarea spatiului (in Atacama exista cunoscutul observator La Silla) si cu faptul ca desertul a fost un mormant „natural“ pentru 100 de cadavre de cetateni ucisi la ordinul lui Pinochet. Pentru ca lucra pe o axa relativ simpla, Nostalgia luminii lasa loc unor consideratii filosofice si istorice profunde si tragice, scaldate in poezia ireala, SF, a observatorului din inima desertului.
In Secretul nasturelui de sidef/ El boton de nácar, intentiile lui Guzmán se disperseaza in mai multe directii. Elementul central e acum apa, drept pentru care cineastul aproape ca o cauta in proportie de 80% oriunde poate: in cei aproximativ 6.000 km de coasta a statului Chile, in Patagonia cu grupurile ei etnice care au dialectele, muzica, fotografiile de epoca si urmasii lor, in Sistemul Solar (vapori de apa pe Jupiter si Saturn, gheata pe Marte, Luna si Titan) si, nu in ultimul rand, in Oceanul Pacific care e al treilea mormant „natural“ al victimelor represiunii (despre cadavrele aruncate in craterele vulcanilor cineastul se pare ca va trata intr-un film viitor).
Imaginile din Patagonia de o frumusete ireala, informatia etnografica, interviurile talking heads, reconstituirea operatiei prin care un cadavru era aruncat in ocean (nasturele de perla din titlu in ocean a fost gasit), comentariul din off al cineastului (scris intotdeauna dupa ce a terminat de montat o scena), dorinta de a face un film eclectic si exhaustiv dau filmului un aer de documentar TV realizat, ce-i drept, impecabil, dar fara amplitudinea artistica din Nostalgia de la luz. Mai multa informatie si mai putina poezie, iar asta se vede cel mai bine pe ecran mare la propriu si la figurat, adica la un mare festival cum e cel de la Berlin, unde si alti critici au spus, cu politetea de rigoare, acelasi lucru. Totusi, Berlinul fiind un festival care nu vrea sa renunte la côté-ul sau politic, juriul a tinut ca filmul sa fie in palmares, acordandu-i Premiul pentru Scenariu.
In interviul pe care Patricio Guzmán l-a acordat „Suplimentului de cultura“ si pe care l-ati citit saptamana trecuta, el spune (la fel ca in toate interviurile) ca momentul 1973 il bantuie si ca nu poate si nu doreste sa scape de sub influenta lui. Se simte ca o insecta prinsa pe vecie in chihlimbar. Acestei imagini tragice a omului prins in istorie prefer sa ii opun asemanarea actului gandirii cu apa, pe care cineastul a imprumutat-o de la Theodor Schwenk (1910-1986, inginer si antropozof care a studiat apa): „actul gandirii e la fel ca apa, mereu gata sa se adapteze la orice“. Pentru ca memoria e subiectiva, am retinut aceasta fraza citita in februarie in caietul de presa al filmului: „actul rememorarii e la fel ca apa, mereu gata sa se adapteze la orice“. Pentru Patricio Guzmán, insa, motivatia pentru care merge inainte e ferma si nu accepta variatii: exista familii care nu au gasit nici azi cadavrele rudelor si nu stiu ce s-a intamplat cu ele, iar autoritatile nu sunt dispuse sa afle adevarul. Pana cand acest lucru se va intampla, artistii nu trebuie sa taca.
Secretul nasturelui de sidef/ El boton de nácar, scenariul si regia Patricio Guzmán, imaginea Katell Djian