Artista, care acum e in masuri egale scriitoare, regizoare si profesor, a pendulat intre „batranul continent“ si „Lumea noua“, iar parcursul ei profesional e curios si demn de atentie: a studiat mai intai educatie fizica, apoi comunicare vizuala in Elvetia, ulterior, regie film, la New York. A zabovit si activat o vreme peste ocean, dupa care a revenit in „Tara cantoanelor“. Cred ca Si acum e prima ei scriere montata in Romania, unde textul contemporan, mai ales al autohtonilor, e tinut inca destul de departe de scene. Spun asta gandindu-ma comparativ la platformele dramaturgice foarte dinamice din Germania, Marea Britanie, Franta ori tarile nordice, unde functioneaza o adevarata cultura a autorilor vii. Acolo se inregistreaza o dinamica a cererii si ofertei de teatru nou, comisionarea e o practica frecventa, stimulatoare, expresie a interesului public si de specialitate pentru scriitura actuala, pentru temele zilei. Productia dramaturgica e intretinuta de rezidentiate artistice, concursuri, burse de texte si festivaluri dedicate, drumul catre spectacol fiind foarte scurt, firesc, iar teatrul avand, astfel, o implicare puternica in pulsul social.
Revenind la Sabine Harbeke, teatralitatea ei e preocupata de viata de zi cu zi, in piese fragmentare, cu momente ce par a nu avea alte legaturi decat unele de background. Povestioarele imaginate sunt inlantuite de cate un personaj, in subsidiar de tema generala sau subtemele dezvoltate lacunar, fara prea multe detalii. Si acum e o serie de flash-uri, de situatii extrase din cotidian, extrem de simple, care evolueaza putin, aproape deloc. Cu unul, doi eroi depersonalizati, numiti simplu El, Ea, Unul, Celalalt; doar unele personaje poarta nume obisnuite (Maria). Impersonalitatea e deliberata, se asorteaza cu aseptizarea afectiva a universului uman din lucrarea Sabinei Harbeke.
De multe ori, dupa ce vad un spectacol, apropiatii ma intreaba despre ce-a fost vorba? In teatralitatea de tip modern nu mai e vorba despre ceva anume, ci despre mai multe, despre tot, narativitatea in sensul ei clasic e secundara, actiunile dramatice sunt minimaliste. Si acum e, ca principiu de compozitie, o succesiune de cinci mini-scene, cu planuri narative care se suprapun, construite de unul, doua personaje, doar in ultima secventa, mai multe – masculine si feminine –, la Olivia Grecea, toate de pana atunci. In primul cadru, apare o femeie, cu o solilocvie ca un poem in proza. Episoadele acestea inrudite tematic sunt scrise cu parcimonie de vorbe, fara prea multe semne de punctuatie, cu elipse voite, cu replici telegrafiate, scurte. Tema de fond e vinovatia, in diferitele ei chipuri, specifice societatii occidentale: controversele, noncomunicarea, neintelegerile, insingurarea, violenta. Cu un halou de absurd light, piesa si spectacolul suspenda raspunsurile, lasand doar intrebarile. Se vorbeste concis, economicos despre dragoste, familie, prieteni, in general despre relatii interumane, fara emotie, la rece. Oamenii din Si acum sunt goliti de afecte, de sensibilitate – unul, napastuit de soarta, scrie poezie la comanda, pentru bani, in sistem delivery –, ingrijorarile si temerile lor sunt atenuate printr-un filtru amortizor. Din care simti cum picura cinism si un ton acid, in aceasta lume imaginara simpla, cu oameni banali. In ciuda largii sale diversitati, teatrul elvetian e preponderent orientat estetic spre viata publica, critica sociala si implicare. Cuplata la realitatea cotidiana e si piesa lui Harbeke, un eveniment colectiv al comunitatii urbane.
Preocupata de practicile colective, Olivia Grecea le-a exersat si in pregatirea spectacolului. A introdus un nou personaj, cu rol de intro, de liant si de epilog, atribuindu-i cateva interventii monologate scrise in timpul repetitiilor. Muzica s-a nascut la fel, dintr-un motiv sugerat de regizoare si dezvoltat componistic de actorul Cosmin Panaite, care il sustine live, la chitara electrica. Tot colaborativ a fost si momentul din incheiere, de improvizatie coregrafica, imi inchipui cu intentia de a sintetiza in corporalitate semnificatiile textului. Destul de sarac imaginativ, n-a fost foarte generos ca semantica.
Configurarea spatiului teatral include interpreti si spectatori intr-un perimetru comun, un patrulater pe ale carui laturi sunt dispusi spectatorii. Din loc in loc, cate un scaun vechi, din lemn, altfel decat acelea cu catifea pe care sta publicul, este ocupat de cei sapte interpreti. Cand le vine randul, se ridica, isi joaca scena, se reasaza. Fara decor, lumina favorizeaza obscurul, cu cateva lampi simple ce se aprind succesiv, cate una pentru fiecare interpret, evidentiindu-i plonjat, decupand personaje si propriul spatiu ludic. In distributie apar Andreea Boboc, Diana Chirila, Sorin Cimbru, Ionut Cornila, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Oana Sandu. Pe partituri de mica intindere, interpretarea lor ar fi reclamat mai mult brechtianism, mai evidenta distantare, registru impus de spiritul lucrarii lui Sabine Harbeke. Indemanarea Oliviei Grecea de a lucra cu actorii nu i-a adus pe toti in acest punct.
Nici textul si nici spectacolul nu au un final in intelesul traditional al unei incheieri. Se sfarsesc pur si simplu, actorii oprindu-se din joc. Ceea ce fac si eu acum.