— De cate ori aud de nostalgii dupa vremea comunista imi vine sa spun: oameni buni, sunteti nostalgici dupa tineretea voastra! Imi dau seama insa ca exagerez. Am vorbit despre comunism cu sute de oameni, ascunsi ochiului public. Unii dintre ei regreta experiente de inteles: statusul social (mai ales activistii, dar si lucratorii industriali care si-au pierdut serviciul si identitatea profesionala la varste ceva mai tarzii), predictibilitatea vietii profesionale, siguranta mai mare, lipsa competitiei, omogenizarea sociala, accesul general la concedii in statiuni, decenta in comportament. Regreta, asa cum regret si eu, ca traiesc intr-o lume in care, cel putin mediatic, meritocratia nu se vede, in schimb parvenitismul tipa topeste pe toate canalele si scoate limba sa kitsch in mai toate vecinatatile.
Din lista de mai sus, obiectiv vorbind, eu aproape ca nu am ce sa regret. Fac parte dintre invingatorii tranzitiei postcomuniste, europenizarii si globalizarii. Subiectiv am insa nostalgii care nu au legatura cu regimul. Mi-e dor de oamenii care au plecat dintre noi. Mi-e dor de diminetile si serile de la Costinesti. Mi-e dor de starea mea haladuind muntii cu fiul meu si cu elevii mei adolescenti. Mi-e dor de caldura sobei, dar mai ales de caldura starii de prietenie din casa lui Cristian Petru si a Doinei Stefanescu, de rasuflarea taiata cand vedeam Oscarurile cu Anca Jugaru si Vlad Patulescu, de fantezia minunata a Laurei Grunberg si a lui Petru Lucaci, de emotia in clipele in care librareasa imi strecura pe sub mana un nou volum Mario Vargas Llosa, mi-e dor de putinta sa rascitesc Nichita Stanescu si Mircea Cartarescu. Mi-e dor de marea literatura de care m-au instrainat re-invatarea, stiintele politice, constructiile institutionale si civice si, de buna seama, propriile mele cercetari si carti. Mi-e dor de indiscutabila disponibilitate pentru teatru, concerte si expozitii. Mi-e dor de relatiile non keep in touch. Mi-e dor de visare, ba chiar si de un ceas de plictiseala. Mi-e dor sa ma gandesc la o rochie frumoasa, asa cum mi-e dor de vestele unicat pe care mi le tricota Anca, cea care ne scotea sistematic din cenusiu. Am doruri pentru lucruri mari si lucruri mici.
Rezumand: capitalismul si competitia ingusteaza viata culturala si emotionala in favoarea celei profesionale, iar democratia te lasa sa alegi singur la ce renunti, incotro vrei sa o iei, ce vrei sa construiesti sau, daca esti mai afurisit, sa distrugi.
La sfarsitul comunismului ne-am trezit de capul nostru, ca sa pedalez existentialist, am fost aruncati in lume si condamnati la libertate. Dar, Doamne, cat ne-am dorit-o! Acum o avem si ne pare la fel de firesc ca si faptul de a avea ochi, maini, picioare. Uneori cand uit cat de pretioasa e libertatea, fiindca o am cu adevarat, o ascult iarasi si iarasi pe Nana Mouskouri interpretand „Nabucco: Je chante avec toi, liberte!“.
Asa cum generatia actuala a fost educata ca are drepturi, noi am fost educati ca avem datorii. Presupun ca multi am dat curs acestui impuls, bine sintetizat in expresia jurnalistica: „Avem o tara. Cum procedam?“.
Nimeni nu ne mai cenzura. Nimeni nu ne mai putea opri cu adevarat sa stim ce suntem in stare sa facem din lumea noastra, in aria noastra de influenta si competenta. Este drept insa ca unii dintre noi au fost privilegiati de la bun inceput prin simplul fapt al situarii in orase mari universitare, nu in orase mici si comune. Eu am fost norocoasa. Locuiam in Bucuresti. Aveam un cerc de prieteni care ne-a mentinut pe toti in forma. Aveam acces la informatii si resurse. Am fost privilegiati si prin varsta: la 34 de ani poti sa iei viata profesionala si sociala de la inceput, poti sa te dezveti, poti sa inveti. Pentru cea mai mare parte a generatiei parintilor mei schimbarea formelor de relief ale societatii nu a putut decat sa faca obiectul contemplatiei uneori perplexe, alteori fericite (accesul la televiziuni si ziare a fost o buna vreme benefic in viata lor), uneori deznadajduite: din nou le era dat sa accepte pasiv schimbarea lumii dupa capul altora, sa se uite ca Fetita cu chibrituri in vitrinele tot mai saturate de marfurile si tentatiile lumii „burgheze si putrefacte“ care a cazut peste ei.
Asa cum Revolutia din Decembrie mi-a deschis larg portile libertatii ca cetateana, filozofia feminista mi-a deschis portile libertatii ca intelectuala creativa. Am simtit ca nimic nu ma mai limiteaza, nici ca femeie, in afara propriilor mele puteri.
Dar am stiut si ca este datoria mea morala sa daruiesc tot ce stiu alor mei si alor mele din tara, atati cati or voi. Am ales sa raman, sa scriu mai ales pentru romani, sa dezvolt programe, organizatii si institutii. La noi era totul de facut (folosesc timpul trecut mai degraba metaforic).