vreo doua secole Congresul tinerelor State Unite ale Americii ar fi votat ca limba lor oficiala sa fie nu engleza, ci germana, dat fiind ca multi dintre colonisti vorbeau nativ nemteste. Este ca istoria ar fi aratat putin altfel? Cum anume? Iata o trebusoara pe care o pasam in antrepriza meseriasilor capabili sa confectioneze o caramida textuala, ca la vreo 800 de pagini, bestseller mondial si pretext ideal pentru vreun film epocal cu glorie de-un sezon.
Fictiunea post-factuala e ceva atat de banal in showbiz-ul contemporan, marca Hollywood, incat nu mira pe nimeni daca vreun regizor perseverent va aborda subiectul pomenit (sau o fi si facut-o deja!). Forta de convingere a mijloacelor filmice fiind asa cum o stim, a crede ca vreo conspiratie poate extermina America (si planeta, desigur!), daca nu intervine miraculos proprietarul de engleza, e cel mai mic rau starnit de fleacul mentionat. Nu sunt convins ca un film ce reproduce, mai mult sau mai putin exact, evenimente din viata unui om celebru, fie pictor celest, fie rocker damnat, e mai lipsit de vina decat o biografie „demistificatoare“ pentru perceptia gresita pe care publicul si-o face despre seismografele conditiei umane, numite artisti. A scrie, de exemplu, ca Eminescu era un barbat pilos e mai grav decat a-l prezenta sub machiajul unui actor care isi da ochii peste cap la vederea Veronicai Micle, intruchipata de-o actrita distribuita in rol doar fiindca era amanta regizorului?
Am lasat gandul sa se joace pe clapele telecomenzii virtuale ce controleaza ecranul smartTV-ului din creierul meu, la finalul vizionarii celor doua blu-ray-uri intitulate Rammstein – In Amerika (2015, Universal). E o aparitie indelung asteptata de fanii trupei si e onorata intr-un fel aproape desavarsit. Primul disc este rezervat concertului memorabil din 11 decembrie 2010, de la Madison Square Garden, punct final pentru turneul de promovare al LP-ului Liebe ist für Alle Da (2009). Al doilea contine un documentar facut ca la carte, cu interviuri ale membrilor grupului, imagini de arhiva, raritati, curiozitati si extrase din mass media, secvente din alte concerte sau din sesiunile de inregistrari. Nu-i pot gasi slabiciuni. Daca e de exprimat vreun regret, acesta vine din cantitatea redusa a „documentelor“ exfoliate. Insa, la o cinstita evaluare, n-am ce pretinde in plus, dat fiind formatul fizic pe care sunt puse in circulatie. Si, cum functioneaza afacerea rockeristica, e de asteptat ca alte si alte materiale inedite sa fie editate si trimise pe piata de-acum incolo, renumele trupei asigurand vanzari confortabile.
Despre concertul propriu-zis, nu prea e nimic de spus. Un spectacol colosal, dinamic, inflacarat la propriu (stiti doar ca efectele pirotehnice sunt specialitatea casei!), cu sala plina (record la rapiditatea cu care s-au epuizat online biletele), cu spectatori in extaz, desi foarte putini pricepeau limba germana, in care Lindemann canta implacabil ca un tanc. (Aici e locul sa subliniez inca o data ca, spre dezamagirea celor care cred contrariul, in muzica rock textele nu au mare importanta, publicul le rumega la fel ca pe-o guma, vocea fiind un instrument intre celelalte, caruia numai personalitatea solistului ii da relief statuar.) Traseul trupei, de la anonimii est-germani crescuti sub secerea cenzurii comuniste, cu ochii atintiti peste Zid la fratii liberi, si mai departe, peste Atlantic, este pilduitor pentru destinul unei generatii.
Dialogul nemtilor cu America se invapaiaza cand autoritatile (pompierii din Chicago!) interzic unele concerte, motivand ca e pericol de incendiu. Un exemplu concret ca SUA nu-s tara tuturor posibilitatilor, iar legea este lege si pentru artisti…