„…/ he/ confirms David Bowie had planned his poignant final message, and videos and lyrics show how he approached his death…// has released a statement saying it was deliberately created and timed as a «parting gift» for his fans…// His death was no different from his life – a work of Art“. („The Telegraph“, 12 ianuarie 2016). Oare ce adeziv lipeste termeni ca „planned“, „parting gift“, „fans“ si „work of Art“? Cumva comercialul?
Nu am intentia sa opintesc sisific la spargerea unui tablou pictat pe cristal. David Bowie a reusit sa-si confectioneze o cariera impresionanta, fiind aproape de fiecare data acolo unde se intampla ceva semnificativ in rock. Intuitia, versatilitatea, informatiile primite, capacitatea de-a simti la timp dincotro bate vantul, abilitatea de a se inconjura de oameni care stiau bine cum este si devine cazul cu ceea ce se anunta drept moda sau curent subteran consistent, toate astea combinate cu simtul afacerilor l-au mentinut constant pe Bowie in topul vanzarilor de muzica, aducandu-i o avere cat se poate de respectabila. O frugala consultare discografica limpezeste situatia enuntata in fraza precedenta, fraza care, de-as fi muzician, poate sa sune a izbucnire invidioasa. Space Oddity, din 1969, specula contextul aselenizarii primilor pamanteni, iar potrivirea (programata sau nu) i-a conferit calitati fabuloase doar in mintea ascultatorilor care nu aflasera, bunaoara, de Interstellar Overdrive, compozitia lui Syd Barrett, inregistrata de Pink Floyd cu doi ani inainte. Glam-rockul efemina(n)t al lui Ziggy Stardust (1972) aparuse in spectacolele prietenului sau, Marc Bolan, dintr-al carui grup, T. Rex, Bowie a sterpelit niste componenti, probabil platindu-i mai bine. Experimente mult mai „misterioase“ decat cele schertaite intre 1977-1980, „perioada berlineza“ a lui Bowie, se pot asculta pe nenumarate discuri ale trupelor germane definite de termenul krautrock. Punkul, pe care habarnamistii il cred copilul nelegitim al lui Bowie, n-are nimic de impartit cu imaginarul tata. S-ar putea numi punk incercarile cu Tin Machine, dar nu i-au iesit (primul disc are o coperta ce imita color conceptul Black & White al grupului Stranglers, mai vechi cu un deceniu). Iar Stevie Ray Vaughan, un chitarist de blues-rock pur-sange texan, s-a lipsit de toata gloria pe care i-o putea transfera fascinantul vampir energetic, dupa colaborarea pe discul pop (sic!) Let’s Dance, 1983.
Latura histrionica a lui Bowie n-a ratat manifestarile in filme cu succes variabil si performante mediocre spre meritorii, castigatoare de alte simpatii neconditionate. Daca adaug si impulsul cameleonic de a schimba des machiaje socante, atitudinile controversate, replicile studiate, cu efect imediat in mass media, am schitat versiunea unui portret al artistului decis sa capteze atentia prin cele mai sigure mijloace, adaptand sloganul vechi de secole: „Da-le fanilor ce vor si ia-le banii!“. Sa nu uit a preciza ca, avangardist facut, nu nascut, Bowie si-a asigurat servicii publicitare benevole din partea acelor snobi ignoranti, in perpetua cautare de-un „far calauzitor“, carora le stramba nasul mirosul de jos, din lumea rockerilor nomazi, saraci, murdari si vulgari. Eleganta dandy á la Dorian Gray, farmecul bolnavicios, androginismul ostentativ afisat, homosexualitatea jucata, hainele uneori jerpelite (dar scumpe, de firma celebra!), aerul comprehensiv al depravatului de vita nobila, ce lipseste din panoplia celui care a vrut si-a obtinut totul?
Pai, lipsea moartea, si iata ca n-a ratat-o! Ca un artist damnat din veacul al XIX-lea, Bowie a reusit sa transforme sfarsitul propriu, gratie internetului, intr-un spectacol cu milioane de privitori, fara ca vreunul sa patrunda in intimitatea sa funebra. Ultimul disc, pretentios intitulat Blackstar (2016, RCA), e atat de strident facut sa stoarca lacrimi, incat lipsa autenticitatii trece neobservata. R.I.P.!