In 1982, a oferit publicului prima productie scenica: This is the theatre like it was to be expected and foreseen, care dura cat o zi de munca – 8 ore, iar in 1984, o a doua, The power of theatrical madness, comisionata de Bienala de la Venetia, care dura cat un part time! In 2014, la trei decenii de la premiera, le-a reluat intr-un reenactement si le-a itinerat prin festivaluri internationale, vrand parca sa arate cata dreptate estetica a avut inca de pe-atunci! Avangardist e un cuvant prea moale pentru ceea ce face artistul belgian. Creatiile lui sunt complet neasteptate, frapeaza, dar au premize solide, coerenta logica perfecta si elibereaza o magie care captiveaza publicul.
Cea mai recenta nastrusnicie performativa a lui Jan Fabre e un spectacol care dureaza 24 de ore! Mount Olympus/ Muntele Olimp e o calatorie artistica spre originile mitologice ale Europei, o lume populata de eroi ai culturii grecesti unde, sub coordonarea unui simpatic supraponderal Dionysus, dam peste Hecuba, Eteocle, Odiseu, Oedip, Phaedra, Hippolit, Hercules, Electra, Oreste, Medeea, Antigona, Ajax, Iocasta, Cassandra, Prometeu, Agamemnon si altii. 27 de actori si dansatori ai Companiei Indiilor au avut nevoie de un an de zile pentru a invata un cuprins amplu de actiuni scenice si miscari coregrafice, multe dintre ele rezultat al propriilor exercitii de improvizatie. Structura spectacolului insumeaza 15 subdiviziuni tematice, tablouri teatrale legate intre ele stilistic, dar care, practic, se constituie in „mini“-spectacole de sine-statatoare, in cursul carora publicul e purtat intr-un univers dominat de lascivitate, excese, violenta, beatitudine, onirism, un univers in care istorii mitice fundamentale sunt „traduse“ in fragmente de text, sonoritati, coregrafie, muzica, lumini, proiectii.
Performance-ul este segmentat de 8 pauze de somn pentru dansatori si public, fiecare de cate o ora, cea dintai dupa 7 ceasuri de spectacol! „Antractele“ sunt teatralizate, sunt la vedere: performerii se asaza in saci de dormit si se intind direct pe jos, pe scandura; spectatorii se culca in foayer, pe canapele sau perne uriase, plasate acolo special, unii picotind ori dormind de-a binelea, altii conversand, servind boissons, gustari, dupa bioritmul personal. Dincolo de teribilismul ideii, descoperim un temei artistic intemeiat, care coboara la cea dintai lucrare apuseana de teorie teatrala, Arta poetica a lui Aristotel. Care scria ca „tragedia nazuieste sa se petreaca, pe cat se poate, in limitele unei singure rotiri a soarelui“: maratonul incepe la ora 17 si se incheie a doua zi la 17! E o excursie de-o zi in tragediile antice, via Jan Fabre.
Cand intri in sala, dai cu ochii peste fotografia de largi dimensiuni a unui nud masculin pe fundal – nuditatea, de fapt frumusetea ei sculptural-picturala, va reveni mereu in desfasurare –, iar doi dansatori sar de ici-colo, apoi incep sa… vorbeasca in fundurile altora doi. Elementele socante vor continua sa apara pe parcurs: vintrele unui actor gol-pusca sunt evidentiate printr-un spot aproape 10 minute, in stop-cadru, si nimic altceva nu se mai petrece; Medeea isi citeste textul de pe o fasie de hartie pe care-o scoate tacticoasa din vagin; un „sarpe“ ii va penetra anusul lui Hercule; tinere femei isi lipesc de pubis petale de flori. Barbati, femei, androgini, hermafroditi, transexuali anuleaza diferentele de gen clasice, iar momentele teatrale si coregrafice urmaresc relationarea principiilor fundamentale ale omenirii in toate versiunile posibile, de la armonie, prin diferentiere, opozitie si confruntare, pana la crima. Totul e facut pe-ndelete, repetat, doar avem tot timpul din lume, chiar daca traim un secol al supervitezei si grabei, iar capacitatea noastra de concentrare s-a comprimat.
Fragmentele de text sunt rostite cand in engleza, cand in germana, italiana, franceza, greaca si flamanda, firesc, ca in vorbirea curenta, scandat ca-n armata, declamat ca odinioara, incantatoriu, cantat a cappella. Muzica alatura cele mai neobisnuite forme – techno, sirtaki, arii de opera, ritmuri extatice, onirice, erotice, lascive. Sonoritati onomatopeice (ras, tipat, urlet etc.), instrumente muzicale (tobe, corn de vanatoare, fluiere) se adauga natural acestui univers acustic eclectic.
Coregrafia include de la miscari simple (sarituri, alergare, dansuri cu figuri etnice, asa cum apar in motivele decorative eline), la foarte complexe – tarairi, miscari convulsive, invartiri minute-n sir.
Scenografia e minimalista (mese, lampi, cateva obiecte – lanturi, arbusti), completata vizual de fotografiile statice proiectate pe fundal. Mount Olympus are ceva din This is the theatre like it was to be expected and foreseen, din picturalitatea tablourilor lui scenice. Vizual, exploateaza contrastul clasic al sangeriului cazut pe albul imaculat al hainelor. E o abundenta de carnalitate, sunt bucati, halci de carne insangerate utilizate ca elemente de recuzita. Sunt multe rezolvari criptate cultural, precum secventa in care Electra infige cutite in inimile aruncate prin scena, referinta la uciderea lui Egist.
Performerii modeleaza corporal o intreaga lume, una de acum cateva mii de ani, revizitata imaginar, animata sub ochii nostri neintrerupt vreme de 24 de ore. Fiecare episod din cele 15 alterneaza ritmurile, registrele, coralitatea si individualitatea, alternantele facand posibila receptarea, cu toate fazele ei de atentie si oboseala.
Ca in tetralogiile antice, tensiunea tragica mai trebuie estompata prin cate un zambet! E si umor in performance-ul lui Fabre, la corul adormitilor, al celor care fac sex cu arbustii de lauri – aceia cu frunzele pentru cununi! –, iar un dansator ajunge sa-si resusciteze arbustul, in aparitiile lui Dionysus.
Ultima parte e o confruntare corp la corp: toti au trupurile unse cu ulei de care s-au lipit paperitos, confetti, sclipici, vopsele colorate, iar de la pod e lansata o pulbere alba, ca o apoteoza a intregului.
Mount Olympus nu e o actualizare a mitologiei si personajelor ei legendare, dar exista in aceasta epopee scenica foarte multe citari, unele chiar involuntare, ale prezentului. Finalul este un indemn care vizeaza repetitivitatea istorica: „Take the power back/ Enjoy your own tragedy/ Breathe, just breathe/ And Imagine something new“. Jan Fabre se joaca. Se joaca cu trecutul si cu prezentul, dar si cu publicul, pe care il ghideaza intr-un traseu performativ spre originile batranului nostru continent.