Zeruya Shalev face parte din delegatia de scriitori israelieni invitati la cea de-a XI-a editie a Salonului International de Carte Bookfest (1-5 iunie). Randurile de aici vin cumva ca un soi de consolare pentru cei care nu au ajuns in capitala in aceste zile la intalnirile cu una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane din Israel, recenta castigatoare a Premiului „Femina Étranger“ (editia 2014). Si asta pentru ca, chiar daca nu reusim sa intalnim autorul, ne raman totusi cartile sale.
Durere se petrece in doua spatii: Ierusalim, locul in care Iris, protagonista, traieste impreuna cu familia sa, si Tel Aviv, acolo unde Alma, fiica ei, se muta dupa serviciul militar, pentru a-si gasi o slujba si a se inscrie la universitate. Din punct de vedere al timpului, prezentul este permanent dublat, influentat, schimonosit de trecut, iar viitorul este privit cu teama si nesiguranta. Doua dintre cele mai relevante personaje din roman nu sunt, de fapt, umane – trecutul si durerea, doua axe care preseaza constant prezentul, cer rumegari si decizii, bulverseaza universul familial, se aduc una pe cealalta (durerea aduce trecutul si viceversa). De altfel, in incipitul cartii le intalnim pe amandoua: „Uite-o ca se intoarce si, desi a asteptat-o in toti anii astia, e surprinsa ca se intoarce de parca niciodata n-ar fi parasit-o, ca si cum n-ar fi fost fara ea nici o zi, nici o luna, nici un an, si doar au trecut exact zece ani de atunci“ (p. 8).
Durerea intra in roman si nu o mai paraseste decat, poate, spre final – in functie de cum il simti. Durerea se infiltreaza in viata lui Iris si-n vietile membrilor familiei ei pe neasteptate, intr-o dimineata aparent obisnuita, cand protagonista, pe drumul de intoarcere dinspre scoala celor doi copii ai sai, este grav ranita intr-un atentat terorist – un politist palestinian arunca in aer un autobuz, foarte aproape de masina pe care o conduce Iris. Urmeaza un an de internare, trei operatii, durere fizica nemasurata, o viata condusa de calmante. Timpul se va masura in durere. Durerea va da peste cap o intreaga familie, ii va departa pe membrii ei si-i va umple cu vinovatie. Durerea va fi un al cincilea membru al familiei si va locui zi de zi in patul protagonistei. Si tot durerea va aduce aproape o iubire demult pierduta si va sadi in mintea si sufletul lui Iris speranta ca miraculoasa a doua sansa este posibila.
Este foarte interesant cum alege Zeruya Shalev sa scrie despre probleme spinoase contemporane – precum terorismul –, evitand implicatiile politice, operand numai in spatiul domestic, urmarind ce se intampla in nucleul familial dupa o astfel de tragedie – asa cum imi spunea autoarea in timpul unei discutii din prima zi de Bookfest, personajele ei nu invinovatesc sistemul politic pentru ceea ce li se petrece, ci pe sine, fiecare membru al familiei este macinat de un sentiment profund de vinovatie, fiecare deruleaza in minte, la nesfarsit, dimineata accidentului, imaginand cateva secunde nepierdute cu o coada de cal falsa (in cazul Almei, fiica lui Iris), cu ascunsul in toaleta (in ceea ce-l priveste pe Omer, baiatul acesteia) sau cu graba plecarii spre serviciu (Miki, sotul protagonistei), si evitand astfel clipa impactului, momentul zero. Iris este un personaj exemplar pentru a ilustra „neamul lui Israel“. La 4 ani, afla ca tatal i-a murit in razboiul de Yom Kippur – si este fortata sa se maturizeze, sa renunte la copilarie pentru a avea grija de fratii ei gemeni –, la 17 ani este abandonata de prima ei mare iubire, Eitan – chipul trecutului, care se va strecura in viata ei aproape 30 de ani mai tarziu –, la 45 de ani, dupa zece ani de la atentat, se revolta cand fiul primeste prima convocare, nefiind dispusa sa mai sufere pierderi – „L-am dat pe tata, mi-am dat trupul, nu sunt dispusa sa-mi dau copilul“ (p. 314).
O femeie puternica este protagonista, tocmai pentru ca, dupa fiecare deziluzie sau pierdere, ea incearca, din rasputeri, sa-si reaseze viata pe un fagas firesc. Dupa ce a fost in pragul mortii, paralizata de abandonul din adolescenta, s-a redresat si a devenit functionala. L-a intalnit pe Miki, s-au casatorit si au avut doi copii, chiar daca acesta nu avea multe in comun cu ale sale cautari. Relatia lor este una de parteneriat, mai degraba, lipsita de pasiune, de atractie (cel putin din unghiul ei), iar acestea se adancesc dupa accident – Iris prefera sa doarma singura, fara sa fie deranjata, si nu se mai poate apropia fizic de Miki. In plus, nu o data, apare suspiciunea ca el ar insela-o si, poate, de aceea a si plecat in dimineata nefasta mai devreme spre serviciu, fara sa mai aiba timp sa-i duca pe cei mici la scoala. „(…) in vremea din urma, ceva s-a deranjat in dialogul nostru, gandeste ea, ne folosim de cuvinte ca sa ascundem, nu ca sa dezvaluim. Am tradat cuvintele, si asta e poate mai grav decat sa ne tradam unul pe altul, am tradat cuvintele, si ele ne pedepsesc“ (p. 79).
Femeie cu succes in cariera – directoare de scoala –, ea se dedica pregatirii elevilor, indrumarii profesorilor si conducerii scolii in folosul comunitatii, lucruri pe care si le va reprosa cand va constientiza ca nu a putut sa se apropie de propriii ei copii din pricina epuizarii de dupa serviciu. Iar lucrurile se vor agrava dupa momentul zero cand, nedorindu-si sa fie vazuta suferind, isi indeparteaza si mai mult copiii – „Copiii au crescut doar, si odata cu ei si frustrarile, supararile, ranchiunele, conturile nelichidate, deceptiile. Numai dragostea n-a crescut si, de aceea, chiar daca nu s-a chiricit de tot, locul ei in sistemul de relatii reciproce s-a redus. Daca cel putin am sti sa iubim in masura in care stim sa fim suparati, sa facem bine in masura in care stim sa ne certam, sa mangaiem si sa ne mangaiem in masura in care stim sa chinuim si sa ne chinuim. S-ar zice ca pe masura ce trec anii capacitatea de a rani se perfectioneaza, pe cand capacitatea de a da placere degenereaza“.
Chinuita de durere zece ani mai tarziu, Iris ajunge la o clinica specializata in tratarea durerii. Acolo il intalneste, la distanta de 30 de ani, pe Eitan, care ii va acapara gandurile, timpul si trupul. Relatia lor amoroasa se reia cu o pasiune mistuitoare, iar Iris va fi prinsa intre iluzia miraculosului si realitatea adulterului si dorinta de a ramane alaturi de familia ei. Tavalugul perceptiilor sale, analiza lucida a sentimentelor ei, a vietii sale, privirea indreptata spre interior sunt printre cele mai mari atuuri ale acestei carti. Zeruya Shalev te trage in vartej, te invaluie cu frazele ei si, aproape pe nesimtite, te provoaca sa empatizezi cu protagonista ei – mai ales atunci cand intra in scena gurul spiritual al Almei, de la Tel Aviv, care o invata sa se elibereze de „conditionarile exterioare“, exploatandu-i trupul si mintea, iar Iris se gaseste in dificila situatie de a alege pe cine sa salveze (pe fiica ei sau iubirea vietii sale?).
Incredibil roman! Asa cum autoarea lui isi doreste, iti provoaca mai multe intrebari decat sa-ti ofere raspunsuri si solutii pe tava. In ultimele randuri, dupa un periplu plin de emotii, tristete, suferinte, tandrete, s-ar putea sa (ii) gasiti sensul.