Desplechin il preia pe Mathieu Amalric la 20 de ani dupa ce il intruchipase pe Paul Dédalus, eroul din Comment je me suis disputé…, dar interesant e ca Desplechin nu-l urmareste pe Dédalus, cum ar fi fost firesc, pe firul timpului spre zilele noastre, ci in trei povesti petrecute inaintea evenimentelor din Comment je me suis disputé… Una din copilaria marcata de sinuciderea mamei (capitolul Enfance), alta din adolescenta – calatoria in URSS, atunci cand si-a imprumutat identitatea unui adolescent evreu, ajutandu-l sa fuga in Israel (capitolul Russie) – si, in fine, partea a treia si cea mai consistenta, care prezinta povestea de dragoste cu o liceana din orasul natal, cand Paul e deja student la Filosofie in Paris (capitolul Esther).
Pentru cine a deschis mai tarziu aparatele de radio, in Comment je me suis disputé… (ma vie sexuelle) Paul Dédalus are deja 29 de ani, preda filosofia si e intr-o relatie on-off cu Esther (Émmanuelle Devos), de care s-a cam plictisit, mai ales ca e indragostit de iubita unui bun prieten. Douazeci de ani mai tarziu, Desplechin pastreaza comentariul din off (citit chiar de el) si trimiterile la filmele lui Truffaut, dar e reflexiv si nostalgic. Filmele sale alcatuiesc un corpus cu nume de personaje care se reiau de la un film la altul, chiar daca fara legatura, iar ce uneste aceste filme diverse e, cred, felul in care regizorul-scenarist foloseste instrumentele cinemaului pentru a explora timpul. Timpul discontinuu, fracturat, al unei familii cu probleme (Un conte de Noël/ O poveste de Craciun, 2008), timpul recreat de terapia psihanalitica (Jimmy P.: Psychotherapy of a Plains Indian, 2013, considerat pe nedrept o scadere de forma a lui Desplechin) sau, aici, timpul inselator si realitatea inselatoare a amintirii. In introducerea filmului, Paul revine din Rusia in Franta ca angajat al Ministerului de Externe, fiind luat in vizor ca posibil spion rus. Misteriosul personaj (André Dussolier) care-l interogheaza il provoaca la rememorari, dar odata pornit flashback-ul, in partea a treia filmul nici nu mai are legatura cu personajul lui Dussolier, iar „fictiunea“ capata consistenta proprie. In Comment je me suis disputé…, Paul incepuse la 10-11 ani sa scrie un roman in stilul lui Stevenson, o falsa autobiografie care incepea insa in maniera autobiografica. Parintii i-au gasit caietul si s-au suparat pentru cum i-a portretizat. In scena urmatoare, ne dam seama ca vocea din off a lui Paul (Amalric) se datoreaza faptului ca se afla la psihanalist, pe fotoliu. Deci scena precedenta ilustra un capitol al terapiei psihanalitice.
Trois souvenirs de ma jeunesse, cu aerul inselator autobiografic al titlului (si filmul din 1996 avea elemente autobiografice), seamana cu o scufundare si in amintire, si in subconstient. Asociatiile sintactice pe care montajul le opereaza seamana cu asociatiile libere pe care le faci la psihanalist sau in vis. De pilda, iris shot-ul preluat din filmele mute (cand ecranul se intuneca asemeni unui cerc lasand vizibil doar un detaliu) e folosit ca element de racord, dar cu functie simbolica. E ca un ochean intors spre trecut sau spre interiorul personajului, mai ales cand acesta ajunge la povestea cu Esther, primul amor trait plenar si pierdut prosteste, drept pentru care-l bantuie multi ani mai tarziu. Faptul ca Desplechin foloseste un alt actor pentru Paul adolescent si student (surprinzatorul debutant Quentin Dolmaire) pune o rama amintirii, o fictionalizeaza.
Cu aerul lui atos si aparent neglijent, filmul e interesant pentru ca, la fel ca in psihanaliza, pleaca dintr-un punct (efectul, ceva vizibil) si ajunge la cu totul altceva (cauza ascunsa), dar fara a capata prin asta o structura mai clara. Je me souviens… repeta eroul din off, ceea ce poate aduce si cu un inceput de autohipnoza. Cuvantul souviens apare de mai multe ori, iar spectatorul caruia i s-a indus un soi de reflex pavlovian inca de la inceputul filmului e antrenat intr-un joc al aparentelor. „Vi s-au furat actele?“, e intrebat Paul de personajul lui Dussolier. „Pas que je me souviens“, raspunde el, iar noi stim si nu stim care e adevarul. „J’ai rien senti“, repeta Paul inca de copil cand e in fata unui eveniment traumatic, iar asta inseamna putere, dar mai ales aparare in fata durerii prin retragere din real.
Desplechin a crescut cu cinemaul american si filmele lui ii tradeaza dragostea pentru el. Imi pare asa rau acum ca nu m-am dus la interviul cu el de acum doi ani de la Cannes (nu apucasem sa vad filmul prezentat in Quinzaine des Réalisateurs). L-as fi intrebat in primul rand daca s-a gandit la Once Upon a Time in America, de Sergio Leone, atunci cand l-a scris. Finalul intr-acolo trimite, dar sageata e neclara, ca si cum ar fi (constient) inconstienta.
Trei amintiri din tinerete/ Trois souvenirs de ma jeunesse, de Arnaud Desplechin. Cu: Mathieu Amalric, Quentin Dolmaise, Lou Roy-Lecollinet, André Dussolier