– Fragment –
M-am intors anume in satul acesta, aici, si nu la Canelli, la Barbaresco ori la Alba, manat de un gand. Nu m-am nascut aici, e aproape sigur; dar unde m-am nascut nu stiu; prin locurile astea nu se afla nici o casa, nici o bucata de pamant si nici oseminte ale vreunor stramosi despre care sa pot spune: „Uite de unde ma trag“. Nu stiu daca?am deschis ochii intr-o vale sau pe vreun deal, intr-o padure sau in vreo casa cu balcoane. Fata care m-a lasat pe treptele bisericii din Alba poate ca nici nu venea de la tara, poate ca era fiica vreunora care aveau palate, ori poate ca m-au adus in cosul lor de cules via cine stie ce biete femei de la Monticello, de la Neive ori, de ce nu?, chiar de la Cravanzana. Cine ar putea sa-mi spuna din ce plamada sunt facut? Am cutreierat destul prin lume si am aflat ca omul e plamadit bine pretutindeni si cam la fel, si tocmai aceasta este pricina pentru care cate unul oboseste si vrea sa prinda radacini pe undeva, sa-si gaseasca un sat si o bucata de pamant, incat plamada din care e facut sa pretuiasca si sa dainuie ceva mai mult de o clipita.
Iar daca am crescut in satul acesta, trebuie sa aduc multumire Virgiliei si lui Padrino, oameni care nu mai sunt, chiar daca m-au luat si m-au crescut numai pentru banii pe care-i platea lunar spitalul din Alessandria. Caci pe dealurile astea, acum patruzeci de ani, se gaseau destui amarati care, dornici sa puna mana pe un ban, isi luau pe cap cate un bastard de la spital, macar ca aveau si ei copii acasa. Unii isi luau cate o fetita din care sa faca mai apoi slujnica, sa aiba cui porunci: Virgilia insa m-a luat pe mine pentru ca fete mai avea vreo doua. Iar dupa ce aveam sa mai cresc putin, trageau nadejde c-o sa-si faca rost de?o gospodarie mai ca lumea, sa muncim cu totii si s-o ducem bine.
Padrino isi avea atunci cascioara la Gaminella – doua odai si un cosar – capra si malul acela cu aluni. Eu am crescut laolalta cu fetele, ne furam unul altuia botul de mamaliga, dormeam pe aceeasi saltea; Angiolina, cea mai mare, avea un an mai mult decat mine; si cand aveam numai zece ani, in iarna cand a murit Virgilia, am aflat, din intamplare, ca nu eram fratele ei. Din iarna aceea, Angiolina, mai coapta la minte, a trebuit sa lase umblatul cu noi pe la aluni sau prin paduri: purta grija casei, facea paine si robiole, se ducea la primarie sa ridice ea banii ce se plateau pentru mine; eu ma faleam fata de Giulia ca pretuiesc cinci lire, ii spuneam ca ea nu aduce nimic in casa si-l intrebam pe Padrino de ce nu mai luam si alti bastarzi.
Acum stiam ca eram niste amarati, pentru ca numai amaratii iau copii de la spital, sa-i creasca. La inceput, cand, ducandu-ma la scoala, ceilalti copii mi-au zis bastard, credeam ca vorba asta inseamna nemernic sau vagabond si le-am raspuns cu injuraturi. Ma facusem baiat mare, primaria nu ne mai dadea bani pentru mine, dar eu tot nu intelesesem inca prea bine ca, nefiind copilul lui Padrino si al Virgiliei, insemna ca nu ma nascusem in Gaminella, ca nu ma ivisem de sub aluni sau din urechea caprei noastre, ca fetele.
Anul trecut, cand m-am intors pentru prima oara in sat, am venit aproape pe furis sa vad alunii, Dealul Gaminellei – un versant intins si intrerupt de vii si de maluri, un povarnis asa de lin, incat, daca ridici capul, nu-i vezi varful – si-n varf, cine stie unde, dai peste alte vii, alte paduri, alte poteci – era parca jupuit de iarna, scotand la iveala goliciunea pamantului si a copacilor. Si, in lumina aspra, vedeam bine dealul acesta urias cum cobora spre Canelli, unde se termina valea noastra. Apucand-o pe drumeagul ce se tine dupa apa raului – Belbo –, am ajuns la parapetul micului pod si la trestiis. Am vazut pe spinarea malului peretele casutei ridicat din pietroaie innegrite, smochinul rasucit, ferestruica goala, si gandul m-a dus la iernile noastre cainoase. Dar, imprejur, si pamantul si copacii se schimbasera; desisul de aluni se transformase intr-o miriste de maturi. Din cosare a mugit un bou si prin frigul serii a ajuns pana la mine miros de balegar. Asadar cel care sedea in casuta nu mai era atat de sarantoc ca noi. Fara indoiala, eu ma asteptam la ceva asemanator, ori macar sa gasesc casuta daramata; de-atatea ori ma vazusem in gand pe parapetul podului si ma intrebam cum de fusese cu putinta sa stau atatia ani in vizuina aceea, sa umblu pe cele cateva potecute, pascand capra si cautand merele rostogolite pe mal in jos, incredintat ca pamantul se sfarseste la cotitura unde drumul intra in Belbo. Dar nu m-as fi asteptat sa nu mai gasesc alunii. Asta arata ca totul se sfarsise. Noutatea asta m-a descurajat in asa masura, ca n-am mai strigat, n-am mai intrat in arie. Atunci am inteles eu ce inseamna sa nu te fi nascut intr-un loc anume, sa nu-l ai in sange, sa nu te simti pe jumatate ingropat in el impreuna cu batranii, incat sa nu-ti pese de?o schimbare de semanatura. Fireste, desisuri de aluni mai ramasesera pe dealuri, si acolo tot mai puteam sa ma regasesc; chiar eu sa fi fost proprietarul malului, l-as fi curatat si l-as fi semanat cu grau. Acum insa locul imi dadea impresia camerelor de la oras care se dau cu chirie, camere unde stai o zi sau ani de-a randul si pe urma, cand pleci in alta parte, lasi in urma gaoacea goala, parasita, moarta.
Bine ca in seara aceea, intorcand spatele Gaminellei, am dat cu ochii de dealul Salto, peste apa raului, cu crestele si cu pajistile lui care se pierdeau pe varfuri. Iar mai jos dealul acesta era plin si el de vii despuiate, taiate de maluri, si palcurile de copaci, potecile, gospodariile risipite erau tot cum le vazusem zi de zi, an de an, sezand pe o barna, in spatele casutei noastre sau pe parapetul podului. Apoi, toti anii aceia pana la recrutare, cat am slugarit la gospodaria de la Mora, pe campia manoasa de dincolo de Belbo, dupa ce Padrino, vanzandu-si casuta de la Gaminella, s-a dus cu fetele la Cossano, toti anii aceia erau de ajuns ca, mai pe urma, ridicand ochii de pe campuri, sa ma faca sa vad in zare viile de pe Salto, care coborau si ele spre Canelli, spre calea ferata si spre suierul trenului care, dimineata si seara, alerga de-a lungul raului Belbo, facandu-ma sa ma gandesc la tot felul de minunatii, la gari si la orase.
Astfel am crezut, vreme indelungata, ca satul asta, unde nu m-am nascut, ar fi lumea toata. Acum, cand am vazut cu adevarat lumea si stiu ca e facuta din atatea si atatea sate marunte, nu stiu daca greseam prea mult atunci, in copilarie.
CARTEA
Considerata de critici drept cartea cea mai frumoasa a lui Cesare Pavese, Luna si focurile (1950) este ultimul roman al scriitorului. Protagonistul, poreclit Tiparul, se intoarce in Italia dupa incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial, dupa multi ani petrecuti in America. Impreuna cu prietenul sau, Nuto, incearca sa refaca traseul unei copilarii si al unei adolescente traite in privatiuni, dorind totodata sa afle ce s-a petrecut in satul sau natal in anii lungi si ingrozitori ai fascismului. Pe masura ce descopera o poveste secreta si teribila din timpul razboiului – in care tradarea, sexul si moartea se amesteca in chip tragic –, isi da seama ca fantomele trecutului continua sa bantuie prezentul.
AUTORUL
CESARE PAVESE (1908-1950) este unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut. Creier al Editurii Einaudi, i-a condus filiala de la Roma pana dupa razboi. A tradus din literatura de expresie engleza a vremii, facind cunoscuti publicului italian autori ca Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway, William Faulkner, Herman Melville si James Joyce. Poet, prozator si eseist, Pavese este autorul unui jurnal-capodopera, Meseria de a trai. La Editura Polirom au mai aparut Femei singure (2014), Vara de neuitat•Plaja (2015) si Noapte de sarbatoare si alte povestiri (2016).