What the Fuck Is Wrong with You People? (2007). Raspunsul nu se gaseste nici in lumea reala, nici in cea virtuala. Nici hackerii rusi, in randul carora Combichrist are succes monstruos, nu cred ca-l pot decripta, oricat s-ar stradui. Piesele din repertoriul rockului industrial nu balmajesc despre fiinte mitologice, nu lalaie despre iubite blonde, nici nu fac educatie ecologica. Ele sunt ca un proces-verbal de constatare a infractiunii de-a exista in felul in care existam azi. Vi se pare cumva ca e bine cum traim?
Combichrist se numara in seria trupelor ce adopta un bagaj minimal de exprimare: vocalist cu timbru aspru smuls din beregata slefuita cu glaspapir pentru lemn; chitara gadilata parca de-un polizor unghiular; set de percutie lipsit de mila fata de auditoriu; sintetizator capabil sa acopere toate registrele melodice si sa reproduca fidel orice sunet necesar pentru a colora pasta unei melodii predestinate spectrului cenusiu. Toate gruparile din zona industriala sunt adeptele acestei abordari. Dar numai putine reusesc sa obtina si melodia, sa fie muzicale fara sa increteasca urechile ascultatorilor, sa aiba ritm si feeling. Nu e usor de mentinut un echilibru firesc. Riscul de-a fi respinse si de adeptii distractiei de weekend, si de puristii genului e cea mai mica problema a promovarii. E revelator ca despre Combichrist nu se vorbeste la nivelul meritat. Rammstein, Nine Inch Nails, Marilyn Manson sau Rob Zombie au mai multa notorietate, si nu vitupereaza mai incisiv.
Daca m-as exprima precum adeptii belicosi ai religiei, carora le sta la indemana gurii o toleranta fara obiect, as zice ca lumea imaginata de rockul electroindustrial n-are legatura cu realitatea. Poftim de priviti un „spectacol“ Combichrist! Pe scena prevazuta cu jucarii din panoplia sado-maso si a filmelor horror, se agita „diavoleste“, ca niste sperietori de ciori animate mecanic, trei-patru indivizi pe jumatate despuiati, sa li se vada musculatura de halterofili, dar mai ales tatuajele si machiajul strident. Inele, lanturi si cercei le atarna din toate cutele pielii, parul e coafat in stil „punk-pe-scaun-electric“, hainele par culese de prin canale de scurgere nedesfundate cu anii. Ecrane gigantice formeaza un fundal orbitor, imaginile rulate acolo sunt filmate in direct de camere video HD, efectele distorsionante apar instantaneu, la comanda unui manipulator extrem de instruit. Publicul, alcatuit cu preponderenta din acelasi gen de persoane, reactioneaza la unison cu rockerii, dand nastere unui val de energie ce se sparge, natural, de peretii clubului subteran unde se tine concertul. Sa crezi ca esti in burta unui vapor, langa sala masinilor, nu e greu. Mai greu e sa-ti mentii mintea limpede, dupa doze de Ecstasy si bauturi energizante. Astea produc a doua zi stari de voma, dureri de cap, irascibilitate si sentimentul ca n-ai ce cauta in viata cotidiana. Habitatul propriu iti apare drept versiunea cumplita a realitatii. Sa-ti lovesti apropiatii e un gest instinctiv, cu repercusiuni probabil minore. Sa iei o pusca si sa te apuci a curata Pamantul de monstrii vazuti clar in asemenea liturghii extatice, iata o „performanta“ contabilizata in contul diversilor descreierati. Cazurile sunt notorii. De bolnavi, omenirea nu duce lipsa de cand se stie. Muzica rock nu le da nastere. Ii vindeca.
Noul album Combichrist, al optulea, This Is where Death Begins (2016, Out of Line) etaleaza timp de aproximativ o ora (varianta pe un CD) aceeasi putere muzicala pe parcursul a 14 piese, tot una si una. Accentul pus pe melodie pare sa indice ca norvegianul a prins gustul mainstream-ului, acolo unde incepe moartea artistica. Moarte pe bani mai multi, desigur!